povestiriledanei

  Zilele acestea le-am petrecut fără copii. Primul Crăciun fără ei. Mă simțeam ciudat, parcă nu îmi găseam locul. Bântuiam dintr-o cameră în alta, treceam degetele peste jucării, haine și cărți. Simțeam un gâdilat în interior, la fel ca valurile care mângâie țărmul. Înainte mă gândeam că dacă voi petrece vreo sărbătoare singură, voi muri. Am fost bucuroasă că nu am dispărut de pe fața pământului și sentimentul nu a fost atât de copleșitor pe cât mi-l imaginam. Perioada aceasta a anului este asociată cel mai mult cu ideea de familie. Cei dragi se întâlnesc, aștern masă lungă și bogată, împart cadouri, împărtășesc secrete sau nimicuri, își arată dragostea și recunoștința, sunt mai toleranți unii cu ceilalți, sunt mai iertători. Dimineața, după ce m-am trezit, când încă pluteam în lumea somnului, aveam un sentiment că astăzi este o zi importantă. Am ajuns cu picioarele pe pământ și am realizat că este Crăciunul. Mi-am pregătit cafeaua și apoi m-am uitat sub brad. Pentru o secundă am f...

  Se așezase la gura sobei, pe vine, cu genunchii apropiați. Nu am înțeles niciodată cum reușea să își țină echilibrul in poziția aia, ghemuită. Își aprinsese o țigară și încerca să o țină aproape de ușița mică, să nu intre tot fumul în casă. Era doar o impresie de-a ei, se simțea mirosul de tutun în toată încăperea. Încă umed și înecăcios. Fața îi era luminată de flăcări, iar fire răzlețe, ieșite de sub basma, parcă dansau de la căldură. Fire de păianjen, țesute de valul cald al focului. O priveam fascinată. Ochii de un verde închis, adânc și totuși atât de calzi, erau fixați înspre sobă. Părea că se cufundă printre flăcări și tăciuni. Poate lumea de acolo îi părea mai liniștită. Oare la ce se gândește ? Nu vorbea prea mult, așa a ales să treacă prin lume. Rostind cuvinte puține. Nu am înțeles de ce nu voia să renunțe la basma. Când eram mai mică, doar încercam să îmi imaginez părul ei. Am simțit bucurie și uimire, când am văzut-o într-o zi cum a apucat baticul cu mâinile nodu...

  Îmi doresc să fac lumea un loc mai bun. Cât ține de mine. Gesturi oricât de mici. Care pot reprezenta o cărămidă, un gram de mortar sau poate doar câteva fire de nisip pentru construcție. O lume mai bună acum, față de secunda ce tocmai trece. Și se pare că am reușit să insuflu asta și copiilor mei. Pentru că aseară, Eva mi-a spus: -         Mami, m-am gândit să fac bilețele pe care să scriu «Crăciun fericit» și să le pun în fiecare căsuță poștală din scara noastră. Și a făcut 36 de bucăți din suflețel, pe care a scris «Crăciun fericit». Și le-a strecurat mândră și bucuroasă fiecarui vecin. Încercam să îmi imaginez uimirea fiecărei persoane în parte, atunci când va deschide cutia poștală și va găsi urarea. Poate pentru o secundă uită de nemulțumirile și greutățile de zi cu zi. Și crede în Moș Crăciun și magie.  

  Sâmbătă am fost la un concert. Într-un bar. Le Croc. Cu artiști care, atunci când eram eu tânără, erau și ei … și tineri și în vogă. Pe vremea aceea, nu eram un consumator al stilului lor. Interpretează genul de muzică pe care nu o ascultam în mod regulat. Nici acum nu pot spune că sunt mare fan, dar sunt mai flexibilă în ceea ce privește diversitatea. Stăteam la masă și admiram publicul. Pestriț și totuși interesant. Și tineri, și mai puțin tineri. Și îmbrăcați colorat, și în haine negre sau gri. Având codițe afro, lungi, fascinante, și coc sau bucle difane. Luminile difuze creau o atmosferă plăcută. Culoarea caldă, galbenă a lampadarelor se împletea cu pâlpâirea rece a franjurilor cu led. Figurinele și decorațiunile de Crăciun te cuprindeau parcă într-o îmbrățișare caldă. Dintr-o dată, părea că s-a făcut liniște în încăpere. Boxele înghețaseră, oamenii rămăseseră încremeniți . Nu clipeam, nu respiram și deodată am auzit solistul fredonând opt ore dormim, opt ore muncim, ne ...

  Respir ceață. Îmi simt nările umede. Farurile mașinilor sunt lanterne răzlețe, într-o pădure bântuită. La semafor, particulele de ceață par a fi făina risipită dintr-un castron, în care a strănutat un copil. Mă amuz când îmi dau seama ce comparație am găsit. Aștept să se facă verde. Lângă mine, un bărbat trage din țigară, iar fumul scos seamănă cu vata pe băț. Se ridică apoi în aer într-un fir subțire, ca lâna de pe fuior. Tonuri de gri și negru. Lumini mărunte și strălucitoare de pe bulevard se reflectă în umezeala de pe jos și înfrumusețează cumva asfaltul. Se apropie sărbătorile. O vânzătoare de la o măcelărie trage grăbită ultimele fumuri și aruncă mucul de țigară la nimereală. Se grăbește să intre în magazin, unde aștepta un client. Era să mă nimerească. Ne-am privit cu dojană una pe cealaltă. Eu, că a aruncat mucul de țigară înspre mine (fără să mă vadă, ce-i drept), ea, că încă lucrează. Ne-am împăcat tot din priviri. În fața mea, un grup de liceeni. Plini ...

  Dacă spun că este adevărat că eu mint când mint, atunci nu mint, iar dacă spun că nu este adevărat că eu mint când mint, atunci mint, adică este adevărat că mint.  Astfel rezultă că este adevărat și totodată fals că eu mint, adică eu mint și nu mint în același timp. (Parodia mincinosului) Mi-am notat aceste rânduri când eram în facultate. Mi le-a spus un fost coleg, care mi-era tare drag. Nu am știut dacă erau culese din popor sau citate dintr-o carte, însă modul îmbârligat de a demonstra adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr, mi s-a părut amuzant și fascinant. Probabil era modalitatea a îmi explica acel du-te vino al meu, care mă intriga și destabiliza în același timp. Amintindu-mi de el, mi-am amintit și de momentul în care am fost la nunta lui, în anul întâi sau doi de facultate. Undeva într-un sat din județul Sălaj. Eram un grup de cinci colegi, care tot hălăduiam împreună. Eu, C, o fată superbă, cu niște ochi mari, căprui și un păr roșcat, ce îi curgea râ...

  Este în Cotroceni. Pe străzile liniștite și acum desfrunzite din Cotroceni. Nu auzisem de ea. Nici nu știu cum să o numesc: librărie, ceainărie, brutărie, patiserie, cofetărie, cafenea? Este alt loc magic. Se numește La Petite Bouffe. Vorbisem cu niște prietene să ne vedem. Nu aveam nimic stabilit, doar locul, undeva la mijloc , să fie cât mai comod de ajuns pentru fiecare dintre noi. Am dat o căutare rapidă pe net și am ales a doua opțiune. Terasa este mică, doar câteva mese și scaune de lemn. În fața vitrinei și de partea cealaltă a aleii pe unde se intră în librărie, sunt așezate trei bănci de lemn. Din loc în loc, pe spătarele scaunelor sau pe băncuțe sunt așezate pături, numai bune de pus pe umeri pe vreme de toamnă. Imediat lângă alee este o sculptură din bronz, ce reprezintă o tânără femeie așezată într-o poziție senzuală, ce pare conștientă de frumusețea ei. Este împodobită de frunzele galbene și arămii ale nucului sub care stă așezată. Imediat în spatele ei, pe per...