Hanul Vatra

 

Am tot auzit în ultima vreme diverși oameni că își schimbă locuința, rearanjează, reamenajează.

Împachetează lucruri inutile și amintiri, sperând să facă loc pentru aer proaspăt. Pentru nou. Sau poate au impresia că daca le împachetează și le așează undeva, nu mai ies la suprafață. Le agață de un bolovan, cu cea mai zdravănă frânghie și le aruncă în străfunduri. Uneori mai închid și ochii, sperând că dacă nu se conturează nimic vizual, totul dispare. Precum flacăra lumânării care rămâne fără oxigen și se stinge.

Iar eu, anul acesta am schimbat multe.

Am așteptat începutul lui octombrie.

Am revenit la Hanul Vatra. După doi ani, pe care nu i-am simțit. Fost stabiliment al băilor din Costești, clădirea a fost construită în perioada interbelică de familia Sacerdoțeanu, în apropiere de izvoarele minerale sulfuroase și iodate, cu proprietăți vindecătoare. Mai ales pe timp de vară, băile erau asaltate de turiști din toată țara, în special de cei având venituri modeste și care sufereau de afecțiuni gastro-intestinale sau reumatice.

Stilul arhitectural al Stabilimentului Băilor este unul hibrid cu influențe ale stilului neoromânesc. Cele două fațade (nord și sud) sunt extrem de asemănătoare și sunt formate din două părți, delimitate de un brâu care înconjoară clădirea. Cer și pământ, separate de linia orizontului.

În partea de jos, sunt înșiruite o serie de arcade, susținute de coloane cilindrice și capiteluri cu decorații florale. Mi le-am imaginat ca fiind flori de mușețel, cu petale albe, alungite. Iar nucleul galben strălucitor l-am pictat doar cu imaginația. Am închis ochii și am înșiruit arcadele, una în fața celeilalte, până când au format un tunel. Al timpului. Sau al călătoriei mele.

În partea de sus a clădirii, arhitectura este de tip pridvor, cu stâlpi dispuși în prelungirea colonadei de la parter. Pridvorul din lemn este împodobit cu romburi, motiv geometric cu o încărcătură simbolistică arhaică, putând fi asociat cu perenitate și sacralitate cosmică. În fiecare an, moment, avem darul să ne reinventăm, să ne cizelăm. Iar gândul m-a dus și la Coloana Infinitului a lui Brâncuși, o înșiruire de romburi care urcă spre cer. Pentru că încărcarea de care știam că voi beneficia în aceste zile, îmi va folosi ca energie infinită.

Am revăzut persoane cunoscute, am întâlnit oameni noi. Am primit și dăruit în egală măsură. Sau inegală, dar o măsură. Am râs, am plâns, am fost serioși, am fost de toate. Un carusel de emoții care s-a împletit fără să îmi dau seama, la fel cum mamaie începea să croșeteze ciorapii de lână, din mai multe andrele, care mi se păreau imposibil de mânuit. Mă fascina și procesul în sine și ceee ce ieșea din mâinile ei ridate și delicate.

În primă fază a părut totul simplu. Curgător. Pe îndelete. Pe înțelesul meu.

Apoi am ajuns acasă, iar semințele plantate acolo au început să își facă loc spre cer. Uneori nimereau pământ afânat, era simplu de ieșit la suprafață. Alteori însă, se poticneau în vreun bulgăre de lut, care zăcea acolo de cine știe când. Și resimțeam aceste încercări în dureri de cap și amețeli și frământări în stomac.

Nu mi-am înțeles stările. De energie stoarsă. De moleșeală. De întrebări. De îndoieli.

Și atunci am înțeles din nou cât de mult efort am depus să îngrop totul adânc și să mă prefac că nu există. Să îmi umplu zilele cu stimuli din exterior și să îmi spun că am o viață plină. Să trăiesc cu impresia că dacă am dezbătut un subiect în ședințele de terapie, s-a rezolvat, când de fapt am făcut abstracție de toate autostrăzile neuronale pe care nu l-am rescris…. Încă (mulțumesc, Cătă, pentru “încă”, îl păstrez ca pe o icoană).

Și poate că totul este despre răbdare și blândețe. Și poate în sfârșit am înțeles sensul cuvântului blândețe. Sau cel puțin prima parte a lui.

Legat de puterea tămăduitoare a izvoarelor de la Costești, localnicii povestesc cum “veneau la băi oameni în cârje şi plecau sănătoşi, pe picioarele lor.” Energia locului și a grupului cu care am petrecut aceste zile, m-a ajutat să renunț la cârje. Sau cel puțin la una dintre ele.

Cât despre cei pe care i-am cunoscut și cei pe care i-am redescoperit, nu am cuvinte să îi descriu. Sunt cer senin, care mă inspiră să scriu poezii.