Sticla de suc
Am avut o sticlă de
suc într-un rucsac. Neîncepută. Sigilată. Îmi amintesc momentul când am luat-o,
nu îmi era sete, nu aveam poftă de suc, mă gândeam “să fie”. Am plecat în vacanță
și am uitat de ea. Am găsit-o după câteva săptămâni, când m-a lovit un miros
neplăcut și am petrecut câteva minute bune să îmi dau seama de unde provine.
Din cauza căldurii,
cumva dopul s-a desfăcut și s-a scurs tot conținutul, apoi a apucat să se și “usuce”.
Atât de mult a zăcut totul în rucsac, fără ca eu sa îmi dau seama! Era un miros
greu, de acru, pestilențial, îmi întorcea stomacul pe dos.
Am asemănat sticla
de suc cu “bagajul” pe care îl car pe umerii mei, sperând că îmi va fi de folos
cândva. Uit de el, uit de greutatea pe care o tot duc și realizez după mult timp,
nu numai că mi-a fost inutil, dar și că am risipit energie să fac curat după
el. Cândva, sucul a fost bun, răcoritor, dulce. În alte condiții însă, a
devenit acru, nedigerabil.
Mă agăț de oameni cu
care nu mai rezonez, doar pentru că îmi sunt familiari sau nu am vindecat
complet codependența.
Mă agăț de credințe
limitative și mecanisme de apărare, doar pentru că așa am înțeles eu cândva, că
îmi va fi bine.
Mă agăț de obiceiuri
pe care le aveam în trecut, când oricum eram altă persoană, doar pentru că sunt
bună la asta.
Cum ar fi să fiu mai
atentă la nevoile prezente și să nu mă mai încarc inutil? Cum ar fi să beau apă
plată de acum înainte, în loc să mă păcălesc cu gustul sucului?
Comments
Post a Comment