Lampa lui Aladin

 

Sâmbătă am fost la un concert. Într-un bar. Le Croc. Cu artiști care, atunci când eram eu tânără, erau și ei … și tineri și în vogă. Pe vremea aceea, nu eram un consumator al stilului lor. Interpretează genul de muzică pe care nu o ascultam în mod regulat. Nici acum nu pot spune că sunt mare fan, dar sunt mai flexibilă în ceea ce privește diversitatea.

Stăteam la masă și admiram publicul. Pestriț și totuși interesant. Și tineri, și mai puțin tineri. Și îmbrăcați colorat, și în haine negre sau gri. Având codițe afro, lungi, fascinante, și coc sau bucle difane. Luminile difuze creau o atmosferă plăcută. Culoarea caldă, galbenă a lampadarelor se împletea cu pâlpâirea rece a franjurilor cu led. Figurinele și decorațiunile de Crăciun te cuprindeau parcă într-o îmbrățișare caldă.

Dintr-o dată, părea că s-a făcut liniște în încăpere. Boxele înghețaseră, oamenii rămăseseră încremeniți. Nu clipeam, nu respiram și deodată am auzit solistul fredonând opt ore dormim, opt ore muncim, ne mai rămân doar opt ore să trăim. Pesemne urechile mi s-au tranformat în pâlnii, că versul acesta l-am auzit cu adevărat, însoțit de surle și trâmbițe. Timpul și respirația s-au oprit. Și am realizat cât de triste și adevărate sunt aceste cuvinte.

Am stat și m-am gandit cât din cele opt ore rămase pentru trăit, le valorific cu adevărat. Timp de calitate. Dacă ar fi să fac o medie zinică, abia dacă aș stoarce câteva zeci de minute, maximum o oră.

Și am mers mai departe cu exercițiul de imaginație (cu ajutorul terapeutei, ce-i drept). Dacă aș avea o lampă a lui Aladin, care să îmi îndeplinească absolut orice dorință, ce anume aș trece pe listă? Trebuie să mărturisesc că mi-a luat aproape o oră să îmi dau frâu liber gândurilor. Măcar a fost timp de calitate.

Așa că:

În primul rând am nevoie de siguranță și stabilitate financiară. Pe viață. Dacă pornesc de la asta, am curaj să pășesc mai departe.

Aș călători. Mult. Des. Cu folos. Destinații cât mai diferite. Sunt atât de mulți oameni, cu atât de multe obiceiuri, cu atât de multe locuri pe care le-au transformat în atât de multe variante de acasă. Vreau să merg în China, în America de Sud, în Africa, în Antarctica sau Australia, să tai toate continentele de la un capăt la altul. Să stau în iglu, în junglă, în deșert, în vârf de munte, în insule, dar și în orașe aglomerate, în cele mai luxoase hoteluri și cele mai exclusiviste locuri. Viața îți oferă atât de multe posibilități! Aș gusta-o în toate formele ei!

Am mai ales să am cât mai multe momente de inspirație. Să fac cele mai potrivite alegeri pentru mine, în fiecare clipă a existenței mele. Cât de lin ar curge totul dacă aș alege de fiecare dată cea mai bună variantă!

Ah, și ce-ar fi viața fără iubire? Tare mult îmi doresc să mă reîndrăgostesc, să iubesc și să fiu iubită la rându-mi. Fluturi în stomac și senzație de plutire!

Din axa timpului, aș vrea să construiesc o buclă. Iar în acea buclă, să am alt timp, suplimentar, să pot citi toate cărțile din lume. Bine, o mare parte dintre ele. Câtă informație aș acumula, câtă cunoaștere aș sorbi. Iar asta înseamnă evoluție!

Apoi aș vrea să nu treacă nicio zi fără să râd. Cu poftă. Atât de tare, încât să-mi curgă lacrimile și să mă doară stomacul, să fac febră musculară a doua zi. Și apoi să o iau de la capăt. Mi-aduc aminte că în perioada mai puțin bună a vieții mele, după ce am reușit să mă echilibrez cât de cât, am avut o astfel de zi, în care am râs ca și cum m-aș fi născut a doua oară. Eva, care nu era obișnuită cu mine astfel, mă privea de parcă o altă persoană își făcuse loc în corpul meu. La un moment dat mi-a spus, vădit deranjată de râsul meu:

-        Mami, ce-ai pățit? Încetează!

Inițial m-am blocat, ulterior am realizat că al meu copil nu își amintea de mine astfel, era un lucru nou pentru ea, ceva ce nu (mai) cunoștea. Și o enerva. Am luat-o în brațe și i-am explicat cât de dor mi-a fost de astfel de momente!

Aș mai cere să învăț să pictez. Prin tablourile pe care le-aș putea face, aș exprima atât de multe stări sufletești! Aș vedea fiecare emoție și nu aș mai îngropa-o în adâncul sufletului, nu aș mai acoperi-o cu straturi-straturi și nu m-ar mai lovi când mi-e lumea mai dragă.

Îmi doresc să ajung pe Everest. De când eram în liceu. Pe-atunci vedeam atingerea vârfului din perspectiva unui iubitor al muntelui. Și poate ca pe o țintă din palmares. Acum privesc această doriță prin prisma faptului că de acolo, din cel mai înalt punct, aș avea cea mai mare și vastă perspectivă. Și cât de clar ar fi totul!

Aș mai vrea să împărtășesc și să inspir. Când eram în facultate, am activat în cadrul unui ONG. Mergeam în licee și susțineam un fel de cursuri pentru iubitorii de munte. Ne doream să trezim în tinerii liceeni iubirea pentru natură. În primă fază erau mulți care participau. Poate din curiozitate, poate ca și metodă alternativă de a petrece timpul. Apoi s-au diluat atât de mult, că până la urmă am renuntat la activitate.

Așa că aș cere lămpii să pot organiza constant cursuri/tabere pentru copii. Așa sentiment de împlinire aș avea dacă aș împărtăși toate cunoștințele și iubirea mea pentru natură. Fie și un singur copil dacă ar alege să meargă pe drumul acesta, câștigul ar fi de uriaș.

Și ultima, dar nu cea din urmă dorință, ar fi să am doar relații de calitate. Cu oameni compatibili, care să mă inspire. Relații în care să dau și să primesc în egală măsură.

Aș avea praf de zâne înaintea pașilor mei. Pentru toată viața.





Comments

Popular posts from this blog

Hanul Vatra

Persoana-gând

Zile