Mamaie
Se așezase la gura
sobei, pe vine, cu genunchii apropiați. Nu am înțeles niciodată cum reușea să
își țină echilibrul in poziția aia, ghemuită. Își aprinsese o țigară și încerca să o țină
aproape de ușița mică, să nu intre tot fumul în casă. Era doar o impresie de-a ei,
se simțea mirosul de tutun în toată încăperea. Încă umed și înecăcios. Fața îi
era luminată de flăcări, iar fire răzlețe, ieșite de sub basma, parcă dansau de
la căldură. Fire de păianjen, țesute de valul cald al focului.
O priveam fascinată. Ochii de un verde închis, adânc și totuși atât de calzi, erau fixați înspre sobă. Părea că se cufundă printre flăcări și tăciuni. Poate lumea de acolo îi părea mai liniștită. Oare la ce se gândește?
Nu vorbea prea mult, așa a
ales să treacă prin lume. Rostind cuvinte puține.
Nu am înțeles de ce
nu voia să renunțe la basma. Când eram mai mică, doar încercam să îmi imaginez
părul ei. Am simțit bucurie și uimire, când am văzut-o într-o zi cum a apucat
baticul cu mâinile noduroase și crăpate și l-a tras de pe cap. Pentru câteva secunde a rămas cu palmele încrucișate în poală și privirea fixată în față. Apoi m-a privit și mi-a zâmbit. Părul cărunt îi
era strâns într-o coadă împletită, învârtită precum un colac. Subțire cât un
snop mic de grâu. Bogat cât să-mi hrănească mie curiozitatea. Parcă îmi
dezvăluise cel mai de preț secret al ei și mă simțeam atât de bine ca și
complice.
- Mamaie, de ce nu stai fără batic? am întrebat-o atunci. A ridicat din umeri, cât să-și cuprindă fața luminoasă.
După ce a terminat țigara, a aruncat chiștocul în
sobă și a rămas câteva secunde să îl vadă cum arde. S-a contopit cu flăcările și a dispărut fără urmă. A luat vătraiul și a ațâțat
focul, a mai pus un lemn și a început să sufle până când flăcările s-au înălțat
din ce în ce mai mult și mai bogat. Lemnele care trosneau își începuseră simfonia. Dansau și se contopeau cu tăciunii roșietici.
-
Haide la culcare, mamaie. Mergi în pat.
-
Mai stau. Te aștept.
A mers la găleata de
apă și a luat o cană de tablă. A umplut oala de lut de lângă, apoi s-a așezat
pe prima scară de la intrare. Turna un fir subțire de apă și își freca atent călcâile
de ciment, apăsat și lent. Voia să scape de truda din ziua ce tocmai trecuse.
Umbra corpului ei, conturată de lumina becului de deasupra ușii părea că are altă viață și că se
mișcă independent de ea. Gâzele atrase de lumină se roteau deasupra ei, atrase într-un
dans de ele știute.
-
Hai, mamaie, hai că e târziu. Dă fuga în pat.
Îmi pare rău ca nu am
prea multe amintiri cu ea. Am crescut la țară până la patru ani, apoi am mers din ce în ce mai rar pe-acolo.
Ziua aceea de toamnă târzie, când mă pregăteam să merg la țară, cu tata și fratele meu. Nu știu de ce m-am
enervat pe el, m-am întors din ușa de la scara blocului:
-
Nu mai merg. Poate săptămâna viitoare.
Am început să urc
scările apăsat și am trântit ușa de la intrare. M-am aruncat în pat, cu mâinile
încrucișate și ochii în lacrimi.
După ce au plecat,
eram roasă de ciudă că am fost vulcanică. Ar fi trebuit să nu îl bag în seamă. Acum aș fi fost în drum spre țară. Și as fi revăzut-o
după atâta amar de vreme. Mi-ar fi spus Mamaie, tot frumoasă ești!
Următoarea săptămâna
nu am mai apucat să o țin în brațe. A murit. Tata încerca să mă aline Poate e mai bine că s-a întâmplat așa. Ai rămas cu amintirea ei, așa cum era, nu o mână de oase cum a ajuns.
Și totuși am rămas cu
amintirile și regretul că nu am văzut-o în viață acea ultimă oară.
Sper ca ești bine
acolo unde ești, mamaie. Mi-e dor de tine în fiecare zi, chiar dacă nu rostesc mereu numele tău.
Comments
Post a Comment