Emoții la mâna a doua

 

Respir ceață. Îmi simt nările umede. Farurile mașinilor sunt lanterne răzlețe, într-o pădure bântuită. La semafor, particulele de ceață par a fi făina risipită dintr-un castron, în care a strănutat un copil. Mă amuz când îmi dau seama ce comparație am găsit.

Aștept să se facă verde. Lângă mine, un bărbat trage din țigară, iar fumul scos seamănă cu vata pe băț. Se ridică apoi în aer într-un fir subțire, ca lâna de pe fuior.

Tonuri de gri și negru. Lumini mărunte și strălucitoare de pe bulevard se reflectă în umezeala de pe jos și înfrumusețează cumva asfaltul. Se apropie sărbătorile.

O vânzătoare de la o măcelărie trage grăbită ultimele fumuri și aruncă mucul de țigară la nimereală. Se grăbește să intre în magazin, unde aștepta un client. Era să mă nimerească. Ne-am privit cu dojană una pe cealaltă. Eu, că a aruncat mucul de țigară înspre mine (fără să mă vadă, ce-i drept), ea, că încă lucrează. Ne-am împăcat tot din priviri.

În fața mea, un grup de liceeni. Plini de energie. Vorbesc însă atât de urât! Poate este doar o periodă trecătoare. Sper ca ai mei copii să nu fie furați de vraja asta. Falsa popularitate.

Privesc vitrina unei cofetării. Un copil de maxim patru ani, înfulecă dintr-o prăjitură. Are mustăți de frișcă. Nu știu ce îi spune mama lui, însă nu reușește să îl convingă că este toată doar a lui.

Bulevardul este plin de magazine second hand. Și mulți oameni îmi par a fi la mâna a doua, cu emoții la mâna a doua. 

Mă opresc la un magazin să cumpăr ceva de mâncare. Fața mi se luminează când zăresc jumări, salată de boef și șorici. Ajung acasa și risipesc miros de ou prăjit în bucătărie. Mă așez la masă cu gandul la serile din copilărie, când mamaie ne prăjea în tigaia ei magică ouăle calde încă, pe care fiecare dintre noi le lua din cuibar. Decojea roșiile și le arunca în tigaie, apoi ouăle. Avea un fel anume de a presăra și un strop de dragoste, că tot ce ne gătea avea cel mai bun gust.

Mă bucur că am astfel de amintiri și sunt recunoscătoare pentru atunci.

Dar și pentru acum. Pentru că emoțiile pe care le simt azi, sunt reciclate. Am trecut pe lângă niște locuri prin care mă plimbam în urmă cu trei ani. Colțul magazinului unde hohoteam de plâns, banca pe care mă prăbușeam de durere, metrul de trotuar unde mă învârteam precum un leu în cușcă, vorbind la telefon. Pe atunci credeam că viața mea se terminase. Mă simțeam la mâna a doua.

Perspectiva însă, s-a schimbat. Cu mult. Patina de durere s-a stins. Mucegaiul s-a risipit, iar acum strălucește argintul.