"Parodia mincinosului"

 Dacă spun că este adevărat că eu mint când mint, atunci nu mint, iar dacă spun că nu este adevărat că eu mint când mint, atunci mint, adică este adevărat că mint. 

Astfel rezultă că este adevărat și totodată fals că eu mint, adică eu mint și nu mint în același timp. (Parodia mincinosului)

Mi-am notat aceste rânduri când eram în facultate. Mi le-a spus un fost coleg, care mi-era tare drag. Nu am știut dacă erau culese din popor sau citate dintr-o carte, însă modul îmbârligat de a demonstra adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr, mi s-a părut amuzant și fascinant. Probabil era modalitatea a îmi explica acel du-te vino al meu, care mă intriga și destabiliza în același timp.

Amintindu-mi de el, mi-am amintit și de momentul în care am fost la nunta lui, în anul întâi sau doi de facultate. Undeva într-un sat din județul Sălaj.

Eram un grup de cinci colegi, care tot hălăduiam împreună. Eu, C, o fată superbă, cu niște ochi mari, căprui și un păr roșcat, ce îi curgea râuri peste umeri, cei doi D și colegul cu pricina, L, viitorul mire. Eu și C urma să fim domnișoare de onoare. Ne-a uimit puțin acest lucru, mai ales că nu eram prea apropiate de A, viitoarea mireasă.

Nu-mi mai amintesc mare lucru din acele câteva zile petrecute în Sălaj. Poate și pentru că pe vremea aceea nu mă gândeam deloc la căsătorie și am perceput mersul la nuntă, mai degrabă ca pe o excursie.

Însă îmi amintesc de un obicei specific acelei zone.

Eu și C, în calitate de domnișoare de onoare, urma să mergem împreună cu nașii, să luăm mireasa de la casa ei și să o aducem la casa mirelui. Împreună cu un alai de nuntă, menestrei și tot tacâmul.

La fiecare răscruce de drumuri, calea ne era blocată de diferiți săteni, cu o frânghie lungă de câțiva metri. În mijlocul drumului, aceștia puneau o galeată plină cu apă și petale de diferite flori, apoi spuneau câteva vorbe, blesteme aruncate asupra viitorilor miri. Menestreii începeau să cânte, nașul plătea, blestemele se risipeau, iar cei din alaiul de nuntă, după fiecare cântec, luau o gură de palincă.

Nu am fost niciodată un degustător de țuică sau palincă. Nu suportam nici măcar mirosul. Cum îl simțeam, stomacul mi se întorcea pe dos. Am întrebat, timid, dacă trebuie neapărat să beau.

-        Bineînțeles, mi-a spus nașul, dacă vrei să le meargă bine mirilor în noua viață.

Așa că, pentru binele mirilor, am luat prima gură de palincă. Și apoi câte un fir subțire la fiecare răscruce. Iar satul acela părea că are o adevărată rețea de astfel de drumuri. Și mireasa nu locuia atât de aproape de mire.

Simțeam cum palinca îmi curge pe gât și îmi arde tot esofagul. Până ajungea în stomac, părea că trece precum o bucată de fier încins, ca în final să o simt ca pe o adevărată explozie. După primele blocări ale drumului, încercam să păcălesc vigilența nașului. Doar puneam plosca pe limbă. Pe care la un moment dat o simțeam amorțită. Mă întreba:

-        Ai băut?

-        Bineînțeles, îi răspundeam, cu un licăr în ochi.

N-am mai mers la nicio nuntă în Sălaj. Iar cei doi probabil că sunt încă împreună, pentru că am avut cele mai bune intenții.