povestiriledanei

Cât valorează viața unui om? Cum o împăturești în așa fel încât să încapă într-o valiză? Și cum este pictată într-un moment înghețat în timp? M-am gândit cum ar fi dacă într-o zi aș fi nevoită să plec, să fug doar cu hainele pe care le am pe mine? Ce aș putea alege să trântesc într-un geamantan? Ce aș lăsa în urmă din tot ce am reușit să strâng într-o viață?  Furnică sau hârciog . Și dacă, după o perioadă de fugă, m-aș întoarce acasă. Oare aș mai recunoaște momentul în care am plecat? Cred că da. Probabil ar fi un carusel de emoții și aș simți fiecare secundă de atunci. Aș găsi vasele nespălate în chiuvetă.  Pe aragaz, o tigaie cu paleta de inox, pe care am folosit-o să scot ouăle prăjite. Ultimul mic dejun pe care l-am luat, tot sperând că nu voi fi nevoită să plec și neputând să îmi imaginez cum va fi viața mea după acel moment. Pe noptiera de pe hol ar fi trântit feonul pe care am apucat să îl folosesc în grabă. Să îmi usuc părul cât să nu stea firele într-o dezordine prea ...

Nu mai simțea absolut nimic, nici teamă, nici surprindere, nici măcar curiozitate. Tolănită pe scaun, cu mâinile încrucișate la piept, își dădea seama că se scurge încet, încet spre podea și nici măcar nu încerca să se ridice. Închise ochii, resemnată parcă cu această situație. Era singură, în mijlocul unei câmpii pline cu flori. Erau atât de multe și miroseau atât de tare, încât simți o presiune puternică la nivelul tâmplelor. Începu să meargă cu atenție, măsurându-și fiecare pas, de frică să nu strivească vreo floare. În cele din urmă începu să calce la întâmplare, căci își dădu seama că oricum, cu toată grija ei, nu le putea ocoli pe toate. Iar de stat pe loc nu putea, trebuia să iasă din câmpie, căci mirosul prea puternic o turmenta. Se uită la ceas. Timpul încremenise. Acele nu se mișcau deloc. Și totuși i se părea că merge de ore întregi. Firicelele de sudoare i se prelingeau pe frunte. O durea capul îngrozitor și din nou o neliniște îi cuprinse interiorul, căci nu se mai sfâ...

Ce mi-ar plăcea ca locurile de joacă să fie populate și de adulți. Să fie acolo doar ei cu ei, cu sufletul lor, fără măștile pe care și le-au construit cu atâta migală de-a lungul anilor. Să aibă aceeași bucurie de a trăi fiecare clipă, fără să se gândească la cine știe ce lucru pe care îl au de făcut. Plata întreținerii, cina de pus pe masă, cursuri engleză pentru copii, raport de trimis până la sfârșitul zilei și câte și mai câte. Să aibă acel curaj de a trece de la săritul elasticului, la dat în leagăn până ating cerul cu picioarele și apoi la prinselea. Să aibă aceeași ușurință de a-și face prieteni noi, fără măcar să le știe numele sau povestea de până atunci. Și să nu conteze câtuși de puțin dacă au jucării mai multe sau mai scumpe. Dacă se îmbracă sau nu de la un magazin exclusivist sau dacă au fost sau nu doar în vacanțe exotice. Să aibă aceeași inspirație de a inventa jocuri noi, cu singura regulă de a scoate ce e mai bun din momentul prezent. Sa fie destul de cr...

Am trecut pe lângă un anume loc, care îmi trezește de fiecare dată aceeași amintire, ori de câte ori trec pe acolo. Și nu pot să nu mă gândesc oare câte amintiri nu ascunde un anume loc, în momente diferite și pentru oameni diferiti ? Împreună formează povestea locului, iar separat sute de mii de momente. Fix prin acel loc a trecut un copil cu bicicleta, ținându-se cu mâinile transpirate de ghidon, fericit că a reușit prima lui tură fără roți ajutătoare și fără să fie ținut de șa de mama lui. Vocea i se aude din spate, întreruptă de aplauze de admirație și încurajare. Poți! Sunt mândră de tine! În alt moment, într-o zi de primăvară, fix în acel loc, trec doi bătrânei ținându-se de mână, tăcuți unul lângă altul și cu zâmbetele drept podoabe. Nu se simt stânjeniți în niciun fel de a lor tăcere. Se cunosc atât de bine și se bucură de fiecare clipă petrecută împreună. Într-o după amiază de miercuri, fix în același loc, un grup de muncitori râd zgomotos în jurul asfaltului ...

Sunt îmbrățișări pe care le simți precum clapetele pianului, cu ale lor ciocanele acoperite de pâslă, care mângâie fiecare celulă din corp. Îmbrățișări ca niște ciupituri de harpă. O atingere care te învăluie prin undele corzilor și se transmite pe toată suprafața ta interioară. Îmbrățișări calde, care pornesc ca milioane de raze din inimă, până în mâini și picioare. Îmbrățișări care se mișcă în corp precum zeci de baloane ridicate de vânt. Îmbrățișări colorate și delicate ca niște fluturi. Îmbrățișări pe care le simți ca pe o fierbințeala de vară, pare că te topești și totuși te minunezi cât ești de întreg. Îmbrățișări ca o ploaie de vară, scurte și pline de aer curat. Îmbrățișări precum țurțurii, clari, fragili, dar care îți îngheață inima și apoi îți simți sângele năvălind. Îmbrățișări ferme, care te duc cu gândul la pisicile ce își apucă puii de gât, însă au un instinct incredibil de a nu-i răni. Îmbrățișări scăldate în lacrimi. Acupunctura pentru fiecare por al p...

Nu îmi plăcea ziua mea de naștere. Nu îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Nu îmi plăcea pentru că îmbătrânesc și mă apropii mai mult de sfârșit . Orice ar fi putut însemna acest sfârșit. Găseam orice motiv să nu îmi placă. Ba chiar făcusem o listă pe care o bifam cu mândrie de fiecare dată când mă întreba cineva de ce nu îmi place să mă serbez. De 3 ani, însă, mi-am schimbat optica. Și am descoperit, de fapt, că îmi place. Magia fiecărei zile în parte și în special a zilei de naștere. Anul trecut m-am bucurat că am avut apă caldă. Sunt atât de multe lucruri pe care am încetat să le mai apreciem, de parcă ni se cuvin. Lucruri aparent mărunte, însă le descoperim importanța și folosința doar în momentul în care nu mai avem parte de ele. Și de piesa de teatru. Și de mănușile de tură pe care mi le-am făcut cadou. Și de toate nimicurile care mi s-au întâmplat. De fapt am realizat că mi-am făcut cadou propria bucurie de a mă celebra. Iar anul acesta a fost diferit. În caranti...