Frânturi din vis

Nu mai simțea absolut nimic, nici teamă, nici surprindere, nici măcar curiozitate. Tolănită pe scaun, cu mâinile încrucișate la piept, își dădea seama că se scurge încet, încet spre podea și nici măcar nu încerca să se ridice. Închise ochii, resemnată parcă cu această situație.

Era singură, în mijlocul unei câmpii pline cu flori. Erau atât de multe și miroseau atât de tare, încât simți o presiune puternică la nivelul tâmplelor. Începu să meargă cu atenție, măsurându-și fiecare pas, de frică să nu strivească vreo floare. În cele din urmă începu să calce la întâmplare, căci își dădu seama că oricum, cu toată grija ei, nu le putea ocoli pe toate. Iar de stat pe loc nu putea, trebuia să iasă din câmpie, căci mirosul prea puternic o turmenta.

Se uită la ceas. Timpul încremenise. Acele nu se mișcau deloc. Și totuși i se părea că merge de ore întregi. Firicelele de sudoare i se prelingeau pe frunte. O durea capul îngrozitor și din nou o neliniște îi cuprinse interiorul, căci nu se mai sfârșea odată câmpia asta blestemată.  Și florile. Și toată mireasma lor.

Începu să alerge, privind mereu în stânga și în dreapta, sperând că va găsi vreo potecă sau un copac sau ceva, care s-o scoată din starea de neliniște în care intrase.

Cerul era atât de albastru! Iar câmpia atât de verde! Albastru, verde! Albastru, verde! O dureau ochii de la atâta albastru și verde. Își simți piciorul drept prins în ceva. Se împiedică și căzu. Simți o durere înfiorătoare la genunchi. Îl văzu sângerând. Se lovise de o piatră. O piatră? Ceva gri în imensitatea verde? Simți o bucurie neînțeleasă.

Își ridică privirea și se găsi de aceasta dată într-un cimitir. Ciudat! Nu îi era teamă deloc. Simțea chiar liniște. Exact în momentul acela își aminti de Milan Kundera, care spunea că cimitirul este un bal de copii, căci morții și copiii sunt la fel de nevinovați.

Încercă să se ridice, dar nu putea. Își dădu seama că și-a rupt piciorul. Rupse o bucată din cămașă și o înfășură împrejurul genunchiului, să oprească sângerarea.

Se trezi ținută cu putere de două persoane. Încerca să se elibereze din stramtoarea lor, dar nu reusea. Primi două palme peste față, atât de tare că începură să o usuture obrajii.

Deschise ochii și îi văzu pe toți aplecați deasupra ei. Simțea că nu mai are aer și le făcu semn să se dea la o parte. Se ridică în fund și, simțind o durere groaznică la ceafă, își duse mâna instinctiv acolo.