Viața într-un geamantan

Cât valorează viața unui om? Cum o împăturești în așa fel încât să încapă într-o valiză? Și cum este pictată într-un moment înghețat în timp?

M-am gândit cum ar fi dacă într-o zi aș fi nevoită să plec, să fug doar cu hainele pe care le am pe mine? Ce aș putea alege să trântesc într-un geamantan? Ce aș lăsa în urmă din tot ce am reușit să strâng într-o viață? Furnică sau hârciog.

Și dacă, după o perioadă de fugă, m-aș întoarce acasă. Oare aș mai recunoaște momentul în care am plecat? Cred că da. Probabil ar fi un carusel de emoții și aș simți fiecare secundă de atunci.

Aș găsi vasele nespălate în chiuvetă.  Pe aragaz, o tigaie cu paleta de inox, pe care am folosit-o să scot ouăle prăjite. Ultimul mic dejun pe care l-am luat, tot sperând că nu voi fi nevoită să plec și neputând să îmi imaginez cum va fi viața mea după acel moment.

Pe noptiera de pe hol ar fi trântit feonul pe care am apucat să îl folosesc în grabă. Să îmi usuc părul cât să nu stea firele într-o dezordine prea mare. Sau să am vaga impresie că sunt pregătită pentru o nouă zi.

Lângă pat, ochelarii și cartea de citit. Paginile 258 și 259 despărțite de semnul de carte. Sigură fiind că voi continua firul povestirii și nebănuind că va urma o poveste în care eu voi fi personajul principal.

Jucăriile copiilor aruncate prin sufragerie, într-o ordine de ei știută.  Și firimituri de biscuiti lăsate de Vlad, chiar dacă i-am amintit de sute de ori să își ia și castronul verde atunci când ronțăie câte ceva.

Birourile copiilor pline de carti și caiete și creioane și acuarele. Tot sperând că vor continua școala fără să fie nevoiți să întrerupă învățarea. Nu o întreup, însă ar avea parte de alt fel de învățare și maturizare.

Ușile de la șifonier deschise, haine împăturite până la refuz.

Capacul lăsat al vasului de toaleta. Periuțele de dinti, unele pe marginea chiuvetei, altele în paharul de metal cu trandafiri desenați și aspect vintage.

Pereții holului împodobiti cu fotografii. Momente de fericire. La întoarcere, împletiti cu pânze de păianjen.

Orhideea de pe pervazul geamului din camera de zi, cu 10 boboci. O am de mulți ani și niciodată nu a înflorit. Acum a ales să scoată la suprafața toată frumusețea si delicatețea. Iar în ghiveciul ei, un omuleț de turtă dulce, colorat de copii cu o cariocă.

Hainele agățate in cuier. Unele mai subtiri, altele mai groase. Acum acoperite de fire de praf. Și învăluite în tristețe.

Într-un colț umbrela albastră. Dacă plec în grabă, de ce aș avea nevoie de umbrelă? Mai degrabă m-aș ruga să mai cadă câte o ploaie, doar doar o mai spăla puțin din teamă și panică. Și aș avea nevoie să o simt pe față, cum mă spală și mă curăță, la fel ca într-o trezire dintr-un vis urât.

Aproape de ușa de la baie, globul pământesc luminat. Mi-aduc aminte de momentele în care îl învârteam și închideam ochii, pentru a-l opri cu degetul, imaginându-mi împreună cu ai mei copii următoarea destinație de vacanță. Râdeam și auzeam cum se învârte în jurul axei. Tac-tac, tac-tac. Republica Dominicană. Urmau sunete de uimire: uauuu, ce frumos va fi acolo!

Geamurile rabatate, să intre aer curat. Miros de primăvară.

Perdelele trase la fiecare capat al galeriei, învârtite de Vlad, care găsește o plăcere neînțeleasă de a le face sul.

Pe balcon rufele întinse, aranjate cu grijă pe uscător, pentru a nu fi foarte șifonate și a economisi timp cu călcatul lor.

Nu pot să îmi formez un tablou cu toate astea. Este prea dureros și să fac un exercitiu de imaginație.

Nu am crezut că în timpurile noastre sunt oameni nevoiți să treacă prin astfel de momente. Să lase totul în urmă, fără să știe dacă s-ar mai putea întoarce. Să rămână cu cicatrici imense în suflet.

Sunt norocoasă.