povestiriledanei

  Era blondă, tunsă scurt, iar părul făcut permanent i se aranja într-o ciudată încâlceală. Cum erau vânzătoarele de la aprozar sau carmangerie, de acum trei decenii și jumatate. Nu că aș avea ceva cu vânzătoarele de la aprozar sau carmangerie de atunci, însă așa am asociat imaginea ei. Aveam câțiva ani, eram în brațe la mamaie, în mijlocul unei grămezi de oameni, care se îmbulzeau să apuce o bucată de carne. De obicei rafturile magazinelor erau goale și aveau aruncate din loc în loc câteva gheare de gaină, cât să pară că au ce vinde. În ziua aceea însă, băgaseră carne. Parcă eram într-un carusel, cu toate că pe atunci nici măcar nu știam cum arată sau ce senzații poate provoca. Mă mișcam în stânga și dreapta, după cum dicta mulțimea, cu brațele bunicii, strânse în jurul meu precum un clește. Îmi povestea mama cum a venit la magazin, auzise și ea de la o vecină că se băgase carne și se gândea că mamaie plecase acolo. Ne-a văzut pe amândouă blocate în centru, unduindu-ne precum o ba...

  Poiana cu Narcise nu este o poiană. Este un șir de muchii abrupte, pline sau mai puțin pline de flori delicate, albe, cu miezul galben și tulpina dreaptă, subțire și semeață. Poiana este împodobită cu flori mai multe sau mai puține, în funcție de cum s-a hotărât natura să arunce cu soare și ploi peste pământ, din momentul în care zăpada începe să se topească și până în weekendul de Sf Constantin și Elena.  Cu un miros puternic atunci când îți apropii nasul de petalele delicate și tragi cu nesaț, bucuros că ai reușit să urci până lângă ele. Să le atingi și pentru o clipă să devii prelungirea lor. Până să ajungi acolo, treci pe lângă exploatarea forestieră, unde mirosul de coajă și trunchiurile de copaci îți îmbată nările. Când zărești secțiunea transversală a tulpinilor doborâte, aproape că simți textura mătăsii și gustul untului. În următoarea secundă însă, tristețea te cuprinde, când descoperi că atâta viață și aer curat se duc pe apa sâmbetei. De fapt pe Valea R...

  Îmi povestea tatăl meu, că atunci când a dat examenul pentru admiterea la liceu, pe dosarul lui era trecut cu litere de tipar cuvântul funcționar . Eu îmi imaginez că erau stacojii, mai mult scrijelite decât turnate cu delicatețe. Cuvântul făcea referire la funcția de revizor pe care o avea bunicul, tatăl lui pe care, din păcate pentru mine, nu am avut norocul să îl cunosc. Pe atunci copiii de mineri, de muncitori ai republicii sau de țărani colectivizați, aveau șansele cele mai mari de a intra la liceu. Dupa ce a dat examenul, mamaie, care îl aștepta cu inima strânsă la poarta liceului, l-a întrebat ce a făcut. Tata a ridicat mâinile în aer cu pumnii strânși, în semn de victorie. Știa ce scrisese, nu luase eșecul în calcul nici măcar o clipă. Se mai g ândea și la părul blond și ochii albaștri ai unei fete de preot, care dăduse examen la același liceu. Se îndrăgostise pe loc. -         Mă gandeam că dacă intru, mă însor cu ea. Când a ven...

  Era încălțată cu o pereche de pantofi eleganți, de lac, împodobiți cu două "brâuri" de blană. Trupul mărunțel îi era acoperit de o salopetă veche, fără mâneci, decolorată de la atâtea purtări. Dedesupt ieșeau mânecile unui pluover bleumarin, croșetat. În liceu, îmi împletisem și eu unul, de aceeași culoare. Îl purtam tare mândră, pe partea din față era trecut mesajul respect yourself. Târziu am înțeles cu adevărat sensul. Pe un crac al pantalonului, se vedea o cusătură grosieră, cu ață care probabil fusese neagră cândva, acum de un gri decolorat. Genunchii pantalonilor, și ei decolorați, păreau soioși. Nu i-am văzut decât o parte din păr. Era vopsit într-un șaten închis, cu nuanțe de roșcat. Capul îi era acoperit de o căciulă croșetată, cu ață din mai multe culori șterse. Fața brăzdată de linii adânci de riduri, era luminată de razele de soare. Cu toate că aspectul părea destul de neîngrijit, mirosea a iarbă proaspătă și aer curat. S-a apropiat de banca pe care...

  Sunt atât de mândră că sunt mama celor două minuni pe care le am! Huni, bazbuduci, bâzdâgănii, zăpăcenii. Săptămâna aceasta mi-a citit Eva un eseu pe care l-a avut de făcut la română. Tema era să scrie despre propria persoană. Atât de frumos, clar și cursiv a așternut cuvintele pe hârtie! Poate (desigur) că sunt subiectivă, însă nu am putut să nu mă minunez când am auzit-o că mi-a spus: -         Mami, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că nu mă cunosc atât de bine pe cât credeam! Nu am scris decât jumătate de pagină. Vreau să stau mai mult și să mă mai gândesc! Tu te cunoști complet? -         Nu încă, mi-a trecut prin gând. O auzeam cum își citea eseul cu voce tare. Din nou și din nou. Îi plăcea rezultatul și poate era și bucuroasă că mai descoperise câte ceva despre ea. Nu își dă seama cât de norocoasă este că a început să își pună asemenea întrebari atât de devreme. Nici nu mai țin minte ce f...