Una din poienile cu narcise
Poiana cu Narcise nu este o poiană. Este un șir de muchii abrupte, pline sau mai puțin pline de flori delicate, albe, cu miezul galben și tulpina dreaptă, subțire și semeață. Poiana este împodobită cu flori mai multe sau mai puține, în funcție de cum s-a hotărât natura să arunce cu soare și ploi peste pământ, din momentul în care zăpada începe să se topească și până în weekendul de Sf Constantin și Elena. Cu un miros puternic atunci când îți apropii nasul de petalele delicate și tragi cu nesaț, bucuros că ai reușit să urci până lângă ele. Să le atingi și pentru o clipă să devii prelungirea lor.
Până să ajungi acolo, treci pe lângă exploatarea
forestieră, unde mirosul de coajă și trunchiurile de copaci îți îmbată nările.
Când zărești secțiunea transversală a tulpinilor doborâte, aproape că
simți textura mătăsii și gustul untului. În următoarea secundă însă, tristețea
te cuprinde, când descoperi că atâta viață și aer curat se duc pe apa sâmbetei. De
fapt pe Valea Rea.
Îți clătești ochii cu verdele crud al fagilor și stejarilor,
mai că-ți vine să te învelești cu frunzele lor. Dacă ai și cerul albastru
deasupra, nu te poți hotărî care culoare este mai caldă sau atotcuprinzatoare.
Torentul de pietre te face să simți gleznele
cum dansează în stânga sau dreapta. Salsa! Îmi imaginez cum s-a topit zăpada,
apa s-a scurs sau avalanșa a pornit prin vale într-o energie puternică, trăgând
după ea și ascunzând sub ea, iarbă și pământ. Grohotiș.
Două ore dus, pentru că am intrat într-o
competiție absurdă cu un grup de cinci sau șase "bătrâni", așa cum
i-am numit noi, dar atât de tineri și calmi și calzi, cât să țină ritmul
constant, zâmbetul pe buze și să nu se pună la mintea noastră. Ei ne-au reamintit că vârsta este o stare de spirit, nicidecum un număr în buletin. Trăiește
momentul, pur și simplu. Noi acceleram, ni se tăia respirația, apoi
motoarele turau din ce în ce mai lent. Într-un final ne-am hotărât să ne bucurăm
de fiecare clipă, să ne oprim și să facem fotografii, să râdem cu poftă când am
realizat absurdul situației și că ne-am mai învățat o lecție.
Două ore dus, mai mult de două întors. La fel
ca drumul cu mașina de săptămâna trecuta, de la Rm. Vâlcea la Pitești și apoi
de la Pitești la București. Atunci era vorba despre amorțeala anumitor părți
anatomice și cumva lichefierea neuronilor și a răbdării.
De data asta însă, am o altfel de
amorțeala...placută, de parcă toată energia copacilor, florilor, pietrelor,
apei, cerului s-a concentrat în febra mea musculară și se eliberează treptat,
cât să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am.
Seara mă așez în pat, bucuroasă că m-am trezit la
ora șase pentru a pleca în tură, în ciuda plăcerii mele deosebite de a dormi până
aproape de amiază. Sau spre dimineața târzie, să sune mai frumos.
Acupunctură gratis când simt înțepături în
umeri și spate.
Aprind veioza și încep să citesc, după ce developez filmul zilei ce tocmai a trecut și îl așez în cutia cu amintiri. O cutie neagă a avionului, doar pentru mine.
La mulți ani mie!
Comments
Post a Comment