Profesoara de sport

 

Era încălțată cu o pereche de pantofi eleganți, de lac, împodobiți cu două "brâuri" de blană. Trupul mărunțel îi era acoperit de o salopetă veche, fără mâneci, decolorată de la atâtea purtări. Dedesupt ieșeau mânecile unui pluover bleumarin, croșetat. În liceu, îmi împletisem și eu unul, de aceeași culoare. Îl purtam tare mândră, pe partea din față era trecut mesajul respect yourself. Târziu am înțeles cu adevărat sensul.

Pe un crac al pantalonului, se vedea o cusătură grosieră, cu ață care probabil fusese neagră cândva, acum de un gri decolorat. Genunchii pantalonilor, și ei decolorați, păreau soioși.

Nu i-am văzut decât o parte din păr. Era vopsit într-un șaten închis, cu nuanțe de roșcat. Capul îi era acoperit de o căciulă croșetată, cu ață din mai multe culori șterse. Fața brăzdată de linii adânci de riduri, era luminată de razele de soare.

Cu toate că aspectul părea destul de neîngrijit, mirosea a iarbă proaspătă și aer curat.

S-a apropiat de banca pe care ne oprisem, pentru o pauză de țigară. Cățelușul se mișca agale pe lângă noi, indecis dacă să se joace sau nu. Plimba codița dintr-o parte în alta, precum un metronom.

-        Haide, lasă fetele în pace, îi spune uitându-se către el, apoi aruncând o privire către noi.

-        Stați liniștită, nu ne deranjează.

-        Nu? întreabă și ochii mici, ca tăciunii, se luminează dintr-o dată. În spatele ei se înalță clădirea Teatrului Național, învăluită de cerul albastru și lumina soarelui de amiază.

Nu îmi dau seama cum a intrat în vorbă cu noi. Ne-a spus că are 87 de ani, că a venit în București din Panciu, Vrancea, dintr-o familie cu 7 copii. Când ne povestea de mustul pe care îl bea toamna, după ce culegeau via, plescăia puțin din limbă, parcă îi revenise tot gustul din trecut. Îi sorbeam fiecare cuvânt și am început să salivez.

Fusese profesoară de sport și ca să ne demonstreze că încă mai are flexibilitate, a făcut câteva genuflexiuni și fandări.

-        Încă fac sport.

-        Se vede, am șoptit ca pentru mine, mintea îi era atât de clară.

Mi s-a părut și mai tânără decât era. Împrăștia atâta lumină, iar vocea clară și cristalină fixa note muzicale pe un portativ imaginar. 

Ne-a povestit cât de mult reușise să își apropie elevele, cum a păstrat legătura cu unele dintre ele, care încă o vizitează când se întorc în țară...

-        Sunt plecate în Franța, ne-a mărturisit cu o mândrie de ea știută, care i-a luminat din nou fața, zâmbind când retrăia probabil momentele de când era profesoară și pe cele de acum, ca tânără pensionară.

... cum în urmă cu cinci - șase decenii lumea era altfel, bărbații mai galanți, femeile mai feminine. Cum soțul ei a văzut-o pentru prima dată la gară, pe când ea își conducea sora geamănă la tren, s-a îndăgostit de ea și i-a mărturisit:

-        Eu o să mă însor cu tine.

… cum a lăsat-o să doarmă în garsoniera lui pentru opt luni și numai după ce s-au căsătorit, au locuit împreună.

Întinerise și o vedeam o zvârlugă plină de viață, cu ochii tăciune și plini de bucurie, cu poftă de frumos.

Când am plecat, am simțit nevoia să o îmbrățisăm. Să îi împrumutăm puțin din energia ei încă tânără. Ne-a spus că o găsim pe aceeași bancă, dacă mai trecem pe acolo. Să vă bucurați de viață și să lăsați necazurile în urmă. A dat cu piciorul în spate, precum un cal sălbatic, nărăvaș, care se scutură de ce nu-i place.
Nu i-am reținut numele, doar lumina pe care a împrăștiat-o.