Sticla din pungă
Era blondă, tunsă
scurt, iar părul făcut permanent i se aranja într-o ciudată încâlceală. Cum
erau vânzătoarele de la aprozar sau carmangerie, de acum trei decenii și
jumatate. Nu că aș avea ceva cu vânzătoarele de la aprozar sau carmangerie de
atunci, însă așa am asociat imaginea ei. Aveam câțiva ani, eram în brațe la
mamaie, în mijlocul unei grămezi de oameni, care se îmbulzeau să apuce o bucată
de carne. De obicei rafturile magazinelor erau goale și aveau aruncate din loc în
loc câteva gheare de gaină, cât să pară că au ce vinde. În ziua aceea însă, băgaseră
carne. Parcă eram într-un carusel, cu toate că pe atunci nici măcar nu știam
cum arată sau ce senzații poate provoca. Mă mișcam în stânga și dreapta, după
cum dicta mulțimea, cu brațele bunicii, strânse în jurul meu precum un clește.
Îmi povestea mama cum a venit la magazin, auzise și ea de la o vecină că se băgase
carne și se gândea că mamaie plecase acolo. Ne-a văzut pe amândouă blocate în
centru, unduindu-ne precum o barcă în mijlocul unui ocean, după cum dictau valurile
de oameni. Mama a început să țipe, iar eu am fost purtată din mijlocul mulțimii,
până la marginea gloatei, din brațe în brațe, până la mama. Urâte vremuri au trăit
părinții și bunicii noștri în comunism!
De urechi îi stăteau
atârnați cerceii mari. Păreau de aur. Iar loburile i se lungeau precum
plastelina, într-o formă nefirească. Gaura din urechi i se transformase într-o
linie scurtă. Alfabet Morse.
O bluză înflorată îi
încadra trupul puțin plinuț, iar pantalonii gri erau șifonați. Părea că abia se
dăduse jos din pat, mai mult forțată, decât din proprie inițiativă. Când mi-am
coborât privirea spre picioare, i-am văzut șosetele negre și șlapii albi. Sau
poate roz. Ciudată combinație!
În mâna dreaptă ținea
o pungă roșie, de mărime medie. Poate îi rămăsese de la farmacie, după ce și-a
cumpărat pumnul de medicamente pe care le lua, pentru a funcționa cât de cât
normal.
A dus punga spre gură
și am văzut că din ea ieșea un gât de sticlă. Probabil conținutul era ceva
tărie, pentru că înainte a deșurubat capacul. A ținut sticla/pungă la gură
pentru câteva secunde bune, cât să simtă licoarea cum îi coboară în stomac și
apoi in picioare. Privirea îi era pierdută, undeva pe axa timpului ei. Ochii
s-au întristat și au căpătat o imagine în ceață. Ca atunci când înmoi pensula în
apă și arunci o picătură peste un desen, cât să deschidă culoarea sau să îi
reducă din intensitate.
Și-a încrucișat apoi
mâinile spre burtă, ținând punga/ sticlă în dreptul buricului. Troleul a
plecat din stație și m-am trezit că îmi lungesc gâtul după ea. De parcă în
acele câteva secunde aș fi reușit să îi descifrez povestea.
Nu știu de ce rămân
cu privirea și gândul la oameni care împrăștie o undă de tristețe. Sau poate
era doar efectul licorii din punga/ sticlă, iar eu am interpretat-o greșit, ca
fiind tristețe. Când de fapt era un fel de evadare a ei din viața de zi cu zi. Sau
poate așa reușesc eu să mai scap de propria-mi tristete, spoind-o în stânga și
dreapta, până când borcanul meu rămâne gol.
Am ajuns acasă,
copiii au început să se joace și să alerge. Zâmbeam când îi auzeam chicotind în
cealaltă cameră. La un moment dat, au apărut amândoi în bucătărie, unul lipit
de celălalt și mândri de ceea ce descoperiseră. Eva stătea aplecată, cu genunchii
îndoiți, cu fața lipită de a lui Vlad, în așa fel încât obrajii și ochii să le
fie cam la același nivel:
-
Mami, uite, i-am arătat Evei ceva. Vino și tu! Să vezi cum văd eu!
Mi-am lipit obrazul
de al lui și am făcut câțiva pași lipiți unul de celălalt. Și atunci am
realizat perspectiva lui. Că el o vede pe Eva un uriaș, că
trebuie să se ridice pe vârfuri pentru a ajunge la orice raft de sus, că îi
este greu să își agațe geaca în cuier pentru că nu ajunge la agățătoare, că
este nevoit să se urce pe un scaun pentru a se uita pe vizor, că se sprijină pe
umerii mei și își ia avânt ca să mă poată pupa pe obraz fără ca eu să mă aplec sau să îl iau în brațe. Un exercițiu atât de
simplu, să vezi și prin ochii celuilalt.
Nu,
n-am să mă apuc de băut. Însă o să încerc să mă pun mai des în locul celui pe
care îl judec sau căruia îi pun etichete. Și asta pentru că îmi doresc să devin
un om și mai bun decât am fost ieri.
"Un om mai bun ca ieri " este un un clișeu rostogolit, fără conținut și fără rost .Nimeni nu poate fi mai bun deoarece bunătatea nu are unitate de măsură , exista sau nu .
ReplyDeletePovestea ,ca de fiecare dată ,fascinantă!!!
"clișeu rostogolit, fără conținut și fără rost". Pacat ca nu ai inteles ca nu ma refeream la bunatate, in sensul de «Blândețe, bunețe, milă, îndurare, îngăduință» (dexonline). Multumesc insa pentru comentariu si pentru cele cateva minute din timpul tau, in care ai citit povestirea.
ReplyDeleteBun!
Delete