Despre frici

 

Sunt atât de mândră că sunt mama celor două minuni pe care le am! Huni, bazbuduci, bâzdâgănii, zăpăcenii.

Săptămâna aceasta mi-a citit Eva un eseu pe care l-a avut de făcut la română. Tema era să scrie despre propria persoană.

Atât de frumos, clar și cursiv a așternut cuvintele pe hârtie! Poate (desigur) că sunt subiectivă, însă nu am putut să nu mă minunez când am auzit-o că mi-a spus:

-        Mami, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că nu mă cunosc atât de bine pe cât credeam! Nu am scris decât jumătate de pagină. Vreau să stau mai mult și să mă mai gândesc! Tu te cunoști complet?

-        Nu încă, mi-a trecut prin gând.

O auzeam cum își citea eseul cu voce tare. Din nou și din nou. Îi plăcea rezultatul și poate era și bucuroasă că mai descoperise câte ceva despre ea.

Nu își dă seama cât de norocoasă este că a început să își pună asemenea întrebari atât de devreme. Nici nu mai țin minte ce făceam la 12 ani, dar nicidecum nu mă preocupa faptul că nu mă cunosc atât de bine sau că ar trebui să stau să mă analizez mai mult. Bine, nu înseamnă neapărat că Eva o să fie consecventă în acest proces de autocunoaștere, însă mă are pe mine în viața ei, să îi reamintesc cât este de important.

Iar acum câteva seri, Vlad îmi enumera fricile lui: frica de singuratate, de întuneric, de locuri strâmte și de ocean. A detaliat puțin și am înțeles că frica de singurătate înseamnă pentru el, de fapt, frica de întuneric.

Țin minte cât de adânc înfiptă era și în mine, în oase, în minte. Noaptea mergeam la baie cu o lanternă butucănoasă, roșie. Îmi plăcea să simt pișcăturile când îmi puneam limba pe cele două piciorușe ale bateriei pătrate. Plus și minus. Din când în când lumina mai pâlpâia și trebuia sâ o lovesc de podul palmei să-și revină.

Când aveam vreo doi-trei ani, eram înfricoșată să ating pământul cu picioarele goale. Nu îmi amintesc prea multe, am unele flashuri cu mine în iarbă, pe izlazul din fața curții de la țară. Însă frica aceea a rămas atât de adânc înrădăcinată, că o mai simt din când în când cum îmi curentează întregul corp. Acum ador să merg cu picioarele goale, să simt iarba cum mă gâdilă, nisipul de pe plajă cum se strecoară printre degete, pământul bătătorit. Care mi-amintește de polată, unde mamaie punea masa de lemn rotundă, trântea mămăliga în mijloc și o tăia cu ața. Iar noi prăjeam ceapă desfăcută fâșii, puneam ciuperci pe plită și le mâncam cu roșii din curte.

Frica de înălțime. Încă o am ancorată în minte. Ciudat că pe vremuri, când eram în liceu, am reușit să o ignor. Atunci când mergem pe munte și străbăteam vreun traseu de creastă, pe o potecă îngustă cât două palme. Sau în facultate, când făceam rapel de zeci de metri, să intrăm în vreun aven. Acum un an însă, a pus stăpânire pe mine atât de tare, că am paralizat și am simțit o durere metalică de cap. Nu puteam să mă mișc, totul în jurul meu vâjâia, gura mi se uscase, nodul din gât coborâse în stomac și aveam o stare teribilă de vomă. Nu pot să descriu senzația de ușurare pe care am simțit-o, când am coborât. Iar săptămâna trecută am fost cu ai mei copii în parcul Lacul Tei și ne-am urcat în roata mare. Panorama a fost minunată, am reușit să mă concentrez pe imaginile acelea. Însă picioarele mi se înmuiaseră și vâjâitul din cap începuse iar să mă învăluie. Scoteam sunete, am reușit să articulez cuvinte și să îmi îngheț zâmbetul pe față. Am vorbit constant cu ei, mai ales când s-au speriat și mi-au mărturisit că le este frică.

-        Nu avem cum să coborâm acum. Ia uitați, norul acela care se oglindește în apă, are formă de inimă.

Frica de singurătate am avut-o și eu. Bine, acum înteleg că era, de fapt, teama de abandon. Ciudat, dar cumva, corpul meu ține minte toate momentele de plânset cu sughițuri, când mama și tata plecau de la țară, norul de praf pe care îl lăsa dacia galbenă, când se îndepărta pe drumul neasfaltat. Iar eu rămâneam la geam, cu nasul roșu de atâta plâns, cu ochii țintă înspre geamul cu tocuri maro de lemn, sperând să se întoarcă după mine.

Atunci când m-au luat acasă, o urmam pe mama peste tot prin casă. Nici la baie nu o lăsam să meargă. Mă așezam pe hol și vorbeam prin crăpătura ușii cu ea. Nimicuri, dar aveam nevoie să îi aud vocea constant, să știu că este încă acolo.

I-am propus lui Vlad să își scrie fricile pe care le are acum, pe o foaie de hârtie. Și să verifice peste un an sau doi dacă sunt încă actuale pe listă. Iar dacă nu sunt, să le taie cu o linie fină. Sau poate dublă. Eu i-am tradus toate fricile lui din momentul acesta, în frica de necunoscut. Sau de imprevizibil. Oceanul este atât de vast. Uneori lin, alteori cu apele tulburi sau măturate de furtuni și uragane.

Această frică de necunoscut este încă scrisă pe lista mea. Nu mai este de dimensiunea unui ocean, poate doar a unui lac. Abia aștept să îl transform într-un pârâu. Sau un izvor.

Momentele acestea ale copiilor mei, în care se analizează, mă fascinează, în egală măsură în care mă fac să zâmbesc.