Despre frici
Sunt atât de mândră că sunt mama celor două
minuni pe care le am! Huni, bazbuduci, bâzdâgănii, zăpăcenii.
Săptămâna
aceasta mi-a citit Eva un eseu pe care l-a avut de făcut la română. Tema era să
scrie despre propria persoană.
Atât
de frumos, clar și cursiv a așternut cuvintele pe hârtie! Poate (desigur) că sunt
subiectivă, însă nu am putut să nu mă minunez când am auzit-o că mi-a spus:
-
Mami, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că nu mă
cunosc atât de bine pe cât credeam! Nu am scris decât jumătate de pagină. Vreau
să stau mai mult și să mă mai gândesc! Tu te cunoști complet?
-
Nu încă, mi-a trecut prin gând.
O
auzeam cum își citea eseul cu voce tare. Din nou și din nou. Îi plăcea
rezultatul și poate era și bucuroasă că mai descoperise câte ceva despre ea.
Nu își dă seama cât de norocoasă este că a început să își pună asemenea întrebari
atât de devreme. Nici nu mai țin minte ce făceam la 12 ani, dar nicidecum nu mă
preocupa faptul că nu mă cunosc atât de bine sau că ar trebui să stau să mă
analizez mai mult. Bine, nu înseamnă neapărat că Eva o să fie consecventă în acest
proces de autocunoaștere, însă mă are pe mine în viața ei, să îi reamintesc cât
este de important.
Iar
acum câteva seri, Vlad îmi enumera fricile lui: frica de singuratate, de întuneric,
de locuri strâmte și de ocean. A detaliat puțin și am înțeles că frica de
singurătate înseamnă pentru el, de fapt, frica de întuneric.
Țin
minte cât de adânc înfiptă era și în mine, în oase, în minte. Noaptea mergeam
la baie cu o lanternă butucănoasă, roșie. Îmi plăcea să simt pișcăturile când îmi
puneam limba pe cele două piciorușe ale bateriei pătrate. Plus și
minus. Din când în când lumina mai pâlpâia și trebuia sâ o lovesc de podul
palmei să-și revină.
Când
aveam vreo doi-trei ani, eram înfricoșată să ating pământul cu picioarele goale.
Nu îmi amintesc prea multe, am unele flashuri cu mine în iarbă, pe izlazul
din fața curții de la țară. Însă frica aceea a rămas atât de adânc
înrădăcinată, că o mai simt din când în când cum îmi curentează întregul corp.
Acum ador să merg cu picioarele goale, să simt iarba cum mă gâdilă, nisipul de
pe plajă cum se strecoară printre degete, pământul bătătorit. Care mi-amintește
de polată, unde mamaie punea masa de lemn rotundă, trântea mămăliga în mijloc
și o tăia cu ața. Iar noi prăjeam ceapă desfăcută fâșii, puneam ciuperci pe
plită și le mâncam cu roșii din curte.
Frica
de înălțime. Încă o am ancorată în minte. Ciudat că pe vremuri, când eram în
liceu, am reușit să o ignor. Atunci când mergem pe munte și străbăteam vreun
traseu de creastă, pe o potecă îngustă cât două palme. Sau în facultate, când făceam
rapel de zeci de metri, să intrăm în vreun aven. Acum un an însă, a pus
stăpânire pe mine atât de tare, că am paralizat și am simțit o durere metalică
de cap. Nu puteam să mă mișc, totul în jurul meu vâjâia, gura mi se uscase,
nodul din gât coborâse în stomac și aveam o stare teribilă de vomă. Nu pot să
descriu senzația de ușurare pe care am simțit-o, când am coborât. Iar săptămâna
trecută am fost cu ai mei copii în parcul Lacul Tei și ne-am urcat în roata
mare. Panorama a fost minunată, am reușit să mă concentrez pe imaginile acelea.
Însă picioarele mi se înmuiaseră și vâjâitul din cap începuse iar să mă
învăluie. Scoteam sunete, am reușit să articulez cuvinte și să îmi îngheț
zâmbetul pe față. Am vorbit constant cu ei, mai ales când s-au speriat și mi-au
mărturisit că le este frică.
-
Nu avem cum să coborâm acum. Ia uitați, norul acela
care se oglindește în apă, are formă de inimă.
Frica
de singurătate am avut-o și eu. Bine, acum înteleg că era, de fapt,
teama de abandon. Ciudat, dar cumva, corpul meu ține minte toate
momentele de plânset cu sughițuri, când mama și tata plecau de la țară, norul
de praf pe care îl lăsa dacia galbenă, când se îndepărta pe drumul neasfaltat.
Iar eu rămâneam la geam, cu nasul roșu de atâta plâns, cu ochii țintă înspre
geamul cu tocuri maro de lemn, sperând să se întoarcă după mine.
Atunci
când m-au luat acasă, o urmam pe mama peste tot prin casă. Nici la baie nu o
lăsam să meargă. Mă așezam pe hol și vorbeam prin crăpătura ușii cu ea.
Nimicuri, dar aveam nevoie să îi aud vocea constant, să știu că este încă acolo.
I-am
propus lui Vlad să își scrie fricile pe care le are acum, pe o foaie de hârtie.
Și să verifice peste un an sau doi dacă sunt încă actuale pe listă. Iar dacă nu
sunt, să le taie cu o linie fină. Sau poate dublă. Eu i-am tradus toate fricile
lui din momentul acesta, în frica de necunoscut. Sau de imprevizibil. Oceanul
este atât de vast. Uneori lin, alteori cu apele tulburi sau măturate de furtuni
și uragane.
Această
frică de necunoscut este încă scrisă pe lista mea. Nu mai este de dimensiunea
unui ocean, poate doar a unui lac. Abia aștept să îl transform într-un pârâu.
Sau un izvor.
Momentele
acestea ale copiilor mei, în care se analizează, mă fascinează, în egală măsură
în care mă fac să zâmbesc.
Comments
Post a Comment