Ce-au făcut turcii la Plevna

 

Îmi povestea tatăl meu, că atunci când a dat examenul pentru admiterea la liceu, pe dosarul lui era trecut cu litere de tipar cuvântul funcționar. Eu îmi imaginez că erau stacojii, mai mult scrijelite decât turnate cu delicatețe. Cuvântul făcea referire la funcția de revizor pe care o avea bunicul, tatăl lui pe care, din păcate pentru mine, nu am avut norocul să îl cunosc. Pe atunci copiii de mineri, de muncitori ai republicii sau de țărani colectivizați, aveau șansele cele mai mari de a intra la liceu.

Dupa ce a dat examenul, mamaie, care îl aștepta cu inima strânsă la poarta liceului, l-a întrebat ce a făcut. Tata a ridicat mâinile în aer cu pumnii strânși, în semn de victorie. Știa ce scrisese, nu luase eșecul în calcul nici măcar o clipă.

Se mai gândea și la părul blond și ochii albaștri ai unei fete de preot, care dăduse examen la același liceu. Se îndrăgostise pe loc.

-        Mă gandeam că dacă intru, mă însor cu ea.

Când a venit vremea să se afișeze rezultatele, se urcă mamaie în rata de Pitești și merge la liceu.

-        O țin minte și acum când s-a întors acasă, îmi povestea tata cu zâmbetul pe buze și bucuria de a vorbi încă o dată cu mama lui, măcar în povestiri. Avea o fustă neagră și o bluză bleu. Nici grasă, nici slabă, cu un trup atât de frumos! A intrat în curte și nu a fost nevoie de cuvinte, știam răspunsul când i-am văzut chipul. Dar totuși am întrebat-o Ce-am făcut, mamă?

-        Ce-au făcut turcii la Plevna. Atât i-a spus și a mers în casă, să se schimbe de hainele bune și să își continue munca în gospodarie.

Mamaie nu avea nevoie de cuvinte multe, toată înțelepciunea ei era concentrată într-o propoziție și ochii verzi.

Și uite-așa, tata a picat examenul în sesiunea din vară, chiar dacă media lui a fost mai mare decât a altor colegi de clasă, dar care au avut șansa (și nu meritul) de a face parte din familii proletare. Bine, dacă ne gândim mai mult, nici asta nu era neapărat o șansă.

Mi-a povestit că toată vara care a urmat, a făcut meditații cu Gogu Drăghici. Când am auzit numele profesorului, mi-am imaginat un personaj din romanele de odinioară. Gogu Drăghici lucra în armată, dar pentru că începuse să se rătăcească pe drumul alcoolului, a fost nevoit să facă o reconversie profesională și să își îndrepte pașii către meseria de dascăl. Stătea pe pragul casei, ușor înălțat, precum un rege care își privește supușii, strânși în curtea lui grămadă, ca puii de găină, cu ochii mari și urechile ciulite, să absoarbă cât mai multă informație. Mai disparea din când în când, în camera din dos. Probabil să verifice că sunt geamurile închise și nu năvălesc muștele sau că dopul damigenei este bine înfipt.

Și cât a fost vara de lungă, de luni până vineri, pleca tata cu traista de gât, acasă la Gogu Drăghici, care locuia într-o comună alăturată. Cu manualele și caietele, o bucată de mămăligă rece, brânză sau ou fiert, ce apuca mamaie să îi arunce în traistă. Stătea la meditații câteva ore bune.

-        Plecam dimineața, când încă nu se uscau boabele de rouă de pe firul ierbii.

Mi-l și imaginam cum târșâia încălțările prin praful de pe drum, cum mai dădea câte un șut pietrelor mai mari sau cum secera buruienile de pe marginea șoselei, cu câte un băț pe care îl culegea din șanț, să-și mai alunge plictiseala.

-        Pe atunci nu aveam nici bicicletă, tată.

A urmat sesiunea din toamnă. Ușa sălii de clasă unde se dădea examenul, avea o gaură cât un creion, prin care părinții veniți cu copiii la examen, mai strecurau câte o privire, să ia pulsul cunoștințelor acumulate de odraslă.

-        Am tras biletul și am citit subiectul, îmi spune tata. «Să nu uiți, Darie». M-am mai liniștit puțin, visam citatele, așa că am început să îmi rod unghiile și nu am scris aproape nimic pe ciornă.

Era ticul pe care tata îl avea, mai ales atunci când îl copleșeau emoțiile. Știam de el, l-am preluat și eu. Îmi amintesc acum mulți ani, cum stăteam cu urme de sânge pe degete, de la pielițele smulse cu dinții sau de la unghiile roase din carne. Odată, pe când aveam vreo zece ani, când ne punea mamaie să ținem post, i-am spus că la mine oricum nu se pune, că îmi rod unghiile. N-am scăpat, tot am ținut postul.

Tataie trage cu ochiul pe gaura cât un creion, lovind cu genele de lemnul ușii, să îl vadă pe tata dacă vorbește sau scrie ceva pe foaie. Când îi zărește fața pierdută și ochii undeva departe, îi spune nevestii:

-        Aoleo, Gico, prostul nostru nu știe nimic. Își roade unghiile.

A intrat la liceu. Cu notă mare. Și apoi la universitate. Păcat că nu a urmat facultatea la care visa. Dar așa erau vremurile atunci. Ce îți spuneau părinții, era sfânt. O fi fost bine? O fi fost rău?

 



Comments

Popular posts from this blog

Hanul Vatra

Persoana-gând

Zile