povestiriledanei

  Suntem roboți, ne trăim existența pe repede-nainte, fără să realizăm norocul pe care îl avem, că suntem sănătoși sau că pur și simplu deschidem ochii într-o zi cu soare sau cu ploaie sau cu ceață sau cu ninsoare. Locuiesc de ceva ani la aceeași adresă. Trec pe lângă același loc de parcare, aceeași alee și aceeași scară. Aceiași vecini pe care nu îi cunosc și pe care îi salut mecanic. Aceeași gură de canal, având asfaltul deformat și capacul lăsat într-o parte. Aceași cârpeală pe aleea ce duce spre scară. Același pământ bătătorit în grădina de lângă scară și aceleași mucuri de țigară aruncate de vecinii de la șase. Săptămâna trecută am iesit să mă plimb după o ploaie scurtă de vară, care a curățat aerul și a mai dat cu un rând de acuarelă peste tot orașul. Culorile păreau mai vii, copacii mai verzi, asfaltul mai negru, florile mai roșii. Iubesc mirosul de tei de după ploaie. Mi-a tapat nările și nu voia să se evapore nici după o oră de rătăcire fără țintă pe străzile...

  Vergetură: dungă (sau șir de dungi) de culoare violacee (apoi sidefie), localizate în regiunea abdominală sau la fese și care apar în sarcină, obezitate, în boli endocrine etc. (sursa: dexonline). Mi-au apărut în urma îngrășatului din timpul sarcinii și apoi slăbitului. Șocuri aplicate organismului. De la îngrășat și apoi slăbit, într-o perioadă relativ scurtă. Așa e și cu sufletul. Șocuri de emoții contradictorii care pot ajunge prea adânc în fiecare dintre noi, dacă nu găsim mecanisme de apărare. O mângâiere, urmată de o vorbă urâtă. Un zâmbet, imediat după o pedeapsă. Un hohot sănătos de râs, stins brusc. Un moment de iubire, evaporat de o durere imensă. O vorbă bună, anulată de ignorare.  Și exemplele ar putea continua. Nu mai vreau să îmi expun sufletul. Încerc să setez limite. Sănătoase și clare. Cuvinte puține și atotcuprinzătoare. Încă nu-mi iese. Mă pierd în detalii sau mă blochez. Însă totul se învață .  Legile care mă guvernează sunt haotic...

  Sunt norocoasă cu câte am. Câte pot descoperi! Câte resurse am ascunse în mine! Cât sunt de înzestrată! Poate sună a laudă, însă este conștientizare și gratitudine. Am descoperit multe comori pe care le putem vizita. Acum ceva timp bunăoară, am văzut bujorii în mediul lor natural. Bujori sălbatici în pădurea de stejari! De o frumusețe rară. Copacii tineri, drepți, sculptați parcă și care păstrează raiul în scoarța lor. Am ajuns la marginea pădurii dimineața. Pe un drum de țară, neasfaltat, departe de vreo așezare omenească. Am l ăsat mașina pe drumul de țară și puneam un pas în fața altuia, atrase parcă de un fir invizibil. După un timp, pe masură ce ne afundam în pădure, nu mai vedeam sau miroseam praful de pe drum. Apărea doar din cand în când, ca un nor, ridicat de câte o mașină care trecea răzleț. Unii erau localnici, alții erau vizitatori la fel de norocoși ca noi. Aerul era proaspăt, mângâiat de razele soarelui. Triluri de păsărele se amestecau cu verdele pădurii prec...

  Sunt unele momente care îmi declanșează într-o fracțiune de secundă, lacrimi in ochi. Dar nu orice fel de lacrimi, ci din acelea însoțite de sughiț și un fel de zvâc al corpului. Precum esențele tari din sticluțe mici . De fiecare dată când vin de la serviciu, la gura de metrou este un domn de aproape 45-50 de ani, care cerșește alături de fiul sau, poate de 12-14 ani. Viața nu prea generoasă cu tatăl, i-a săpat niște riduri destul de adânci pe fața arsă de soare și nu pot să estimez corect vârsta pe care o are.  Cei doi seamănă destul de bine. Ochii triști, având colțurile căzute spre pomeți, haine sărăcăcioase dar nu îmbâcsite, gura care probabil nu a cunoscut de multe ori zâmbetul, cu buza de jos căzută. Nu sunt insistenți, cerșesc mai mult din priviri. Mâncare, nu neapărat bani. Azi când am plecat de la serviciu, nu i-am văzut. Chiar uitasem de ei. Grăbită am intrat la metrou, cu căștile în urechi și muzica destul de tare, trasă parcă de firul invizibil al puhoiului ...

  Am fost astăzi la festivitatea de absolvire. Nu a mea. A fiicei mele. Era soare și pentru o secundă am intrat și eu în emoția pe care o aveam de fiecare dată când începea vacanța mare. De cum am intrat pe poarta școlii, vedeam râuri de elevi și părinți. Cu zâmbete pe buze, fețe luminoase, buchete de flori, miros de frumos. Razele de soare cădeau peste toți. Pe masa lungă erau aranjate atent diplomele, albumele foto și tocile. Cu șnururi de o culoare pentru fiecare din cele 4 clase. Clasa Evei a avut șnururi galbene. Culoare mea preferată , am gândit. Una din cele 3 culori primare. Razele soarelui, fericire și căldură .  În trecut, pentru că era foarte des întâlnit, pigmentul ocru galben a fost una dintre primele culori utilizate în artă. Tablou: talmeș-balmeș de emoții . Revin la copiii de la festivitate.  Vedeam pe chipul lor speranța în viitor, pe chipul părinților diferite emoții. Unii păreau mândri de bucățica lor. Îi urmăreau cu privirea pân...