Aripi pentru viitor

 

Am fost astăzi la festivitatea de absolvire. Nu a mea. A fiicei mele. Era soare și pentru o secundă am intrat și eu în emoția pe care o aveam de fiecare dată când începea vacanța mare.

De cum am intrat pe poarta școlii, vedeam râuri de elevi și părinți. Cu zâmbete pe buze, fețe luminoase, buchete de flori, miros de frumos. Razele de soare cădeau peste toți.

Pe masa lungă erau aranjate atent diplomele, albumele foto și tocile. Cu șnururi de o culoare pentru fiecare din cele 4 clase. Clasa Evei a avut șnururi galbene.

Culoare mea preferată, am gândit. Una din cele 3 culori primare. Razele soarelui, fericire și căldură. 

În trecut, pentru că era foarte des întâlnit, pigmentul ocru galben a fost una dintre primele culori utilizate în artă. Tablou: talmeș-balmeș de emoții.

Revin la copiii de la festivitate. 

Vedeam pe chipul lor speranța în viitor, pe chipul părinților diferite emoții.

Unii păreau mândri de bucățica lor. Îi urmăreau cu privirea până ajungeau la locurile lor, în mijlocul colegilor de clasă.

Alții nerăbdători să se termine festivitatea, probabil cu gândul la mărunțișurile de zi cu zi pe care le au de rezolvat și care le fură din momentul prezent.

Alții căutau unghiul perfect pentru a imortaliza momentul. Amintiri pentru mai târziu.

Pe când ascultam discursurile copiilor, am simțit lacrimi în colțul ochilor. De bucurie pentru viitorul lor. Pentru inocența pe care încă o au. Pentru frumusețea lor încă pură, nepătată de cutume sociale, nediluată de limite. În acest moment al vieții lor, poate chiar simt că cerul este limita.

Pe chipul meu era uimire. Că a trecut timpul. Că am copii mari. Că au trecut anii și peste mine, nu doar peste cei din jurul meu. Că totul este in continuă schimbare, de la un minut la altul, de la o clipire la alta.

Gratitudine. Că am un copil de la care am învățat atât de multe și de la care voi mai învăța infinit.

Bucurie. Că am reușit să pun o piatră de temelie sănătoasă, zic eu.

Speranță. Că va reuși sa ia cele mai potrivite alegeri pentru viitorul ei. Cu ceea ce va avea la îndemână la momentul respectiv.

Fericire. Fără completare.

Mi-am amintit de o fostă colegă de serviciu. Pe atunci nu aveam copii și nici nu înțelegeam tot ceea ce implică. La fiecare sfârșit de an școlar, o vedeam emoționată și nu înțelegeam ochii ei înlăcrimați, la fiecare sfârșit de an școlar. Chiar i-am mărturisit râzând Nu te înțeleg. Și pentru că era mamă, mi-a răspuns cu zâmbet înțelegător O să vezi.

Și da, acum văd.