Astfel de momente ...

 

Sunt unele momente care îmi declanșează într-o fracțiune de secundă, lacrimi in ochi. Dar nu orice fel de lacrimi, ci din acelea însoțite de sughiț și un fel de zvâc al corpului. Precum esențele tari din sticluțe mici.

De fiecare dată când vin de la serviciu, la gura de metrou este un domn de aproape 45-50 de ani, care cerșește alături de fiul sau, poate de 12-14 ani. Viața nu prea generoasă cu tatăl, i-a săpat niște riduri destul de adânci pe fața arsă de soare și nu pot să estimez corect vârsta pe care o are. 

Cei doi seamănă destul de bine. Ochii triști, având colțurile căzute spre pomeți, haine sărăcăcioase dar nu îmbâcsite, gura care probabil nu a cunoscut de multe ori zâmbetul, cu buza de jos căzută. Nu sunt insistenți, cerșesc mai mult din priviri. Mâncare, nu neapărat bani.

Azi când am plecat de la serviciu, nu i-am văzut. Chiar uitasem de ei. Grăbită am intrat la metrou, cu căștile în urechi și muzica destul de tare, trasă parcă de firul invizibil al puhoiului de oameni grăbiți.

Am terminat ședința de terapie și mă îndreptam spre casă, rumegând la rămășițele care ieșiseră din mine. Dacă ar avea formă, sigur ar fi fost un vârtej de vânt. Îngândurată, îmi simțeam corpul greu și durerea în picioare.

Atunci i-am văzut pe cei doi. Mergeau unul lângă celălalt, nu se grăbeau, păreau că se bucură de timpul lor. Parcă pluteau. Băiatul și-a apropiat buzele de obrazul tatălui și l-a sărutat, apoi a deschis gura și a părut că vrea să guste din barba lui încărunțită. Zulufii de sub șapca băiatului au părut că dansează după o adiere de vânt. 

Apoi le-am văzut zâmbetele. Amândurora. Semănau ca două picături de apă. Păreau că plutesc într-un balon de săpun.

Iar lacrimile mele au țâșnit pur și simplu. 

Poate de mila lor, imaginându-mi viața grea pe care o au.

Poate de norocul lor, gândindu-mă că reprezintă totul unul pentru celălalt.

Poate de momentul de afecțiune pe care băiatul i l-a arătat tatălui, părând că uită pentru o secundă că poate nu au ce mânca a doua zi.

Poate de bucurie că poți găsi frumusețe la tot pasul.

Poate de fericire că pot primi și eu asemenea momente de la copiii mei.

Mi-am intersectat privirea cu cea a tatălui, care părea că mă privește cu milă, văzându-mă că plâng. Apoi mi-a zâmbit.

Sunt astfel de momente generatoare de emoții puternice. Care îmi umplu sufletul.