Locuri și amintiri

 

Sunt norocoasă cu câte am. Câte pot descoperi! Câte resurse am ascunse în mine! Cât sunt de înzestrată! Poate sună a laudă, însă este conștientizare și gratitudine.

Am descoperit multe comori pe care le putem vizita. Acum ceva timp bunăoară, am văzut bujorii în mediul lor natural. Bujori sălbatici în pădurea de stejari! De o frumusețe rară. Copacii tineri, drepți, sculptați parcă și care păstrează raiul în scoarța lor.

Am ajuns la marginea pădurii dimineața. Pe un drum de țară, neasfaltat, departe de vreo așezare omenească. Am lăsat mașina pe drumul de țară și puneam un pas în fața altuia, atrase parcă de un fir invizibil. După un timp, pe masură ce ne afundam în pădure, nu mai vedeam sau miroseam praful de pe drum. Apărea doar din cand în când, ca un nor, ridicat de câte o mașină care trecea răzleț. Unii erau localnici, alții erau vizitatori la fel de norocoși ca noi.

Aerul era proaspăt, mângâiat de razele soarelui. Triluri de păsărele se amestecau cu verdele pădurii precum mierea în limonadă.  Din loc in loc, bujorii crescuți în mediul lor natural, păreau că emană o energie în valuri. Îmi era teamă să pășesc în casa lor, să nu cumva să îi tulbur sau să le murdăresc covorul de iarbă.

Mulți erau deja ofiliți, însă din loc în loc mai găseam câte unul cu floarea proaspătă. Cerul albastru pur, verdele crud al ierbii și roșul sângeriu al bujorilor au pictat un tablou care mi-a ramas tatuat pe retină. Și în suflet.

Următorul popas a fost în Alexandria, la un muzeu destul de cunoscut. Sau nu neapărat, dacă e să judec după ce s-a întâmplat când am ajuns acolo. Chiar dacă era trecut de ora prânzului, singurul care ne-a întâmpinat destul de stângaci, a fost paznicul. Uimit că vede trei vizitatori deodată și neștiind cum să reacționeze, cu zâmbetul înghețat pe buze și țigara lăsată să ardă singură pe bancă, frământându-și mâinile, ne spune:

-        Imediat, mă duc să o caut pe colega.

Dupa câteva momente, în care am auzit balamale scârțâind și uși trântite, strecoară capul și ne spune:

-        Imediat, nu o găsesc pe colega.

Am trecut ochii roată în holul de la intrarea în muzeu. Părea destul de trist, ponosit, cu un miros de vechi, praf și mucegai. Luminile erau stinse, cateva panouri inalte de aproape trei metri, pe care era înșiruită o scurtă istorie a muzeului, nu păreau deloc atrăgătoare.

Într-un final, apare și colega, destul de răvășită și plăcut surprinsă că cineva a călcat pragul muzeului.

-        Am găsit-o pe colega, ne marturisește paznicul zâmbind, mulțumit de succesul lui.

Cel mai mult mi-a plăcut secțiunea de etnografie. Într-o cameră era fațada unei case oltenești, cu tindă și stâlpi de lemn sculptati cu multă migală. Lângă, am zărit o ladă de zestre, minunat pictată în culori vii. Peste ladă stăteau împăturite pleduri de lână și scoarțe în motive geometrice. Am fost fascinată de povestea ulciorului de nuntă, vechi din 1907. Ulciorul de nuntă era comandat de către mire, iar în joia dinaintea cununiei mergea pe ulițele satului cu vasul plin de vin, să dea de veste și să își invite consătenii la petrecere. Cei care luau o gură de vin din ulcior, își confirmau prezența la nuntă.

Am aflat și semnificația simbolurilor de pe vasul ceramic: șarpele, contrar așteptării, reprezintă forțele magice ale pământului, iar broasca - forțele malefice, cercul – veșnicia, zig-zagul și S-ul orizontal – fecunditatea și fertilitatea cuplului. Iar culorile care reprezintă fortele telurice legate de fertilitate sunt alb, verde, galben, negru și roșu cărămiziu.

Cât de frumoase erau și iile și rochiile din pânză topită! Împodobite cu motive geometrice și din natură. Cu mii de ore de cusut, îmi și inchipuiam cum mâinile bătătorite de lucrul de la câmp, se transformau cu gingășie și delicatețe când luau acul și ața. Sau soba în care coceau pâinea și colacii. Cu obrazul plin de făină, frământau aluatul în copaia de lemn, în mirosul de lemne din vatră.

Tot acolo am văzut și masa rotundă de lemn, înconjurată de scaune cu trei picioare. Am aterizat direct în orgada bunicii, cu mămăliga aburindă, aruncată din tuci direct în mijlocul mesei și ea împărțind cu ața de papiotă câte o bucată pentru fiecare din cei așezați la masă.

Salivez.

A doua zi am fost la o cramă veche de câteva sute de ani, ascunsă în podgoriile de lângă București. Doamna muzeograf de acolo este întruchiparea pasiunii. Ne vorbea atât de cald, părea că ne cântă, recita versuri și închidea ochii părând că se transpune în urmă cu sute de ani, în mijlocul viticultorilor. Aceștia credeau că vinul este energie și încercau să alunge spiritele, sculptând colți de lup la intrarea în pivniță. Vinul este energie.

Acolo, m-am transpus în curtea celeilalte bunici unde am copilărit. Lângă podgoriile din Drăgășani, unde stăteam cât era ziua de lungă pe deal, mâncând struguri copți și stropiți, amuzându-ne teribil când eram fugăriți de vreun paznic prea zelos. Apoi ne opream la fântâna cu apa rece ca gheața, ne răcoream stropindu-ne în arșița soarelui. Ajungeam acasa și o găseam pe mamaie așteptându-ne la poartă, cu o nuia lungă și subțire.

Fericire.