povestiriledanei

  Plouă în diagonală. Mă uit pe geam și văd picăturile în becul stâlpului din parcare. Se luminează totul când fulgeră și par niste săgeți trase din arcul cerului. Blocurile par că sunt traversate dintr-o parte în alta de un proiector uriaș. Băieții stau pe pervaz și privesc pe geam. Se întorc apoi cu fața spre cameră și încep să discute cu Maria despre frici. Ace, sânge, frica de a cădea de la înălțime, vomă, șoareci, tunete și fulgere. Vorbesc precum oamenii mari, se ascultă răbdători unii pe ceilalți, aprobă, își continuă unul altuia ideile. De ziua lui Vlad, am fost cu toți copiii la muzeul Golești. Un loc minunat. Plin de istorie și verdeață, flori și soare, miresme și culori. Am fost fascinată de ansamblul de case din diferite colțuri ale țării. Aleile sunt acoperite cu pietriș, unele încadrate de-o parte și de alta cu pietre înșiruite și văruite. Mă întorc în timp. La o răspântie văd strălucind în soare o fântână, cumpănă cum îi spuneam noi la țară.  Prăjina ...

  Am plecat la biserică. Nu cum mult înainte de miezul noptii. Era destul de cald afară, iar când am ieșit din scară, am fost îmbrățișată de adierea nopții. Oamenii mergeau către biserică în grupuri mai mari sau mai mici. La început, m-am simțit oarecum stingheră, trebuie să recunosc. După ce am mers câțiva zeci de metri, am auzit toaca. Atunci cand eram mică, mă speriam de sunetul acela. Numai cu lucruri sfinte nu asociam bătăile din ce în ce mai alerte ale ciocanelelor de lemn. De data asta însă, le-am auzit precum o muzică. Era destul de multă lume. Le priveam chipurile. Unii ascultau slujba, altii vorbeau între ei, unii se căutau prin puhoiul de oameni. Lângă mine era o mamă cu un baiețel de 4-5 ani, care la fiecare două minute întreba ce înseamnă asta? Primea răspuns de fiecare dată. În momentul în care a venit lumina , valuri de lumânări au început să se aprindă. Fețele oamenilor apăreau pictate în nuanțe de portocaliu, galben și roșu. Murmurul glasului comun se propaga...

  Până nu demult, dacă vedeam pe cineva singur(ă) la o masă, îl (o) compătimeam. Trebuie să fie foarte trist să nu ai cu cine ieși la o terasă , gândeam. Dar în momentul în care am înțeles că solitudinea este o alegere, mi-am schimbat modul de a gândi. Perspectiva mea de a petrece Paștele singură, pentru prima oară, nu mi-a creat niciun moment de panică sau anxietate  sau   nefericire. Și pentru că mi-am propus în urmă cu puțin timp să am parte experiențe noi, iată că mi s-a oferit ocazia de a experimenta. Așa că zilele dinaintea Paștelui am ieșit la plimbare. Eu cu mine. Am poposit la „Târgul cărții”. Anticariatul atât de drag mie. Mirosul de cărți vechi (și noi) îmi trezește amintiri frumoase, legate de zilele când mergeam la bibliotecă. Păstram cu sfințenie legitimația, iar mirosul acela de cărți mă purta în altă lume. O lume a visării . Pentru că atunci când citești, realitatea devine atât de vastă, că te pierzi în ea. Nu pot defini mirosul cărților vechi de la ...

  Dacă aș fi un fruct, aș fi o felie de pepene. Răcoritoare, îmbietoare, care-ți lasă gura apă. Dacă-aș fi o floare, aș fi o floare de mac. Delicată, fragilă și totuși atât de încăpățânată, că aș răsări și în praf și pietriș. Dacă-aș fi o insectă, aș fi un fluture. Cu aripi colorate, simetrice, cu o viață scurtă, dar magnifică, cu a lui metamorfoză incredibilă. Dacă aș fi un copac, aș fi un brad. Mereu verde, drept, cu rășină tămăduitoare. Dacă aș fi o materie, aș fi apă curgătoare . Flexibilă, adaptată temperaturii, cu a ei capacitate de a se transforma în cele trei stări. Răcoroasă în zilele călduroase. Dacă aș fi o pasăre, aș fi o ciocârlie. În fiecare dimineață m-aș apropia de soare și i-aș cânta să strălucească. Dacă aș fi un moment al zilei, aș fi dimineață. Dimineața devreme, când totul este diferit. Mai linștit, mai strălucitor, mai calm, mai cald. O dimineață de vară, la țară sau la munte. Aerul mai proaspăt, sunetele mai clare, mirosul mai concentrat...

  Bucăți și părți, gândiri și gânduri, suspine și uimiri, pământ și cer. Nici nu știu cum a început. De fapt știu, cunosc momentul în care am pus mâna pe telefon să scriu. Eram în pat, adormisem copiii, iar cuvintele au țâșnit pur și simplu. Le-am notat în grabă, în cazul în care aș fi vrut să le recitesc. Câteva rânduri, nu mai multe, dar care au dat naștere altora și altora și altora. Cerneala sunt întâmplările și trăirile, tocul degetele, hârtia ecranul.  Autentic, necizelat, nefinisat, brut. Inspirație este la tot pasul. Conștienți să fim, să le prețuim și înțelege. Dacă nu facem asta, posibil că ne așteaptă mulțimea vidă. Sau cerneala invizibilă. Am recitit din prima agendă. De acum 2 ani: "pe plajă. Vară. Nu știu ce să fac cu timpul meu. Totul este un amestec de mirosuri, sunete, simțăminte. Miros marea și sarea și soarele și berea și fumul de țigară. Miros crema de soare și pielea mângâiată de raze. Și mirosul de porumb. Unele sunt ca apa și uleiul, altele se a...

  Solitudinea este o alegere. Nu am perceput-o așa de la început. Pentru mine a fost o impunere. O forță care m-a luat prin surprindere. Târziu aveam să îmi dau seama că eram de mult timp așa. O forță. O torță. Iar dacă la început o vedeam ca pe o corvoadă, ghinion, greutate sau orice alt cuvânt cu sens negativ, acum o simt altfel.  Încă nu am ajuns la nivelul la care să o gust ca pe un ecler cu ciocolată sau fistic, însă parcă sunt pe acel drum pietruit. Care șerpuiește printr-o pajiște cu multă iarbă și flori de câmp, spre o pădure înverzită, de unde se aude concertul păsărilor și se simte mirosul de liliac. M-am hotărât ca în fiecare lună (sau o perioadă nedefinită, pentru a nu pune presiune inutilă asupra mea) să încerc să mă bucur de ceva nou. Oricât de mic sau neînsemnat ar părea. Ceva ce nu am încercat niciodată.  Sau ceva ce am încercat, însă a trecut atât de mult timp și lucruri mărunte l-au acoperit, că am uitat cum se simte. Așa că vineri am f...