Solitudinea este o alegere

 

Solitudinea este o alegere.

Nu am perceput-o așa de la început. Pentru mine a fost o impunere. O forță care m-a luat prin surprindere. Târziu aveam să îmi dau seama că eram de mult timp așa. O forță. O torță.

Iar dacă la început o vedeam ca pe o corvoadă, ghinion, greutate sau orice alt cuvânt cu sens negativ, acum o simt altfel.  Încă nu am ajuns la nivelul la care să o gust ca pe un ecler cu ciocolată sau fistic, însă parcă sunt pe acel drum pietruit. Care șerpuiește printr-o pajiște cu multă iarbă și flori de câmp, spre o pădure înverzită, de unde se aude concertul păsărilor și se simte mirosul de liliac.

M-am hotărât ca în fiecare lună (sau o perioadă nedefinită, pentru a nu pune presiune inutilă asupra mea) să încerc să mă bucur de ceva nou. Oricât de mic sau neînsemnat ar părea. Ceva ce nu am încercat niciodată.  Sau ceva ce am încercat, însă a trecut atât de mult timp și lucruri mărunte l-au acoperit, că am uitat cum se simte.

Așa că vineri am fost la un concert de muzică clasică. Ceaikovski, simfonia 6 și Saint Saens concertul  nr 1 pian.

Am tăiat parcul Cișmigiu pe o ploaie măruntă. Mirosea a verde umed și curat. Iar picăturile de ploaie care cădeau când mai tare, când mai domol, păreau că sunt un preludiu al concertului. 

Am ajuns în fața sălii de spectacol udă de ploaie, cu inima galopând, de la pasul alert. Eram în întârziere.

Luminile din sală, zâmbetele spectatorilor, concentrarea fiecărui muzician, mirosul scaunelor tapițate,  orga ce trona deasupra scenei, lacul ușilor impunătoare la intrarea în sală, eleganța negrului cu care erau îmbrăcați cei din orchestră, bătăile inimii care parcă mă conduceau într-un vals, lacrimile de uimire și bucurie care mi s-au oprit în gât, totul m-a liniștit. Am plecat de acolo cu un sentiment atât de ..... Nu știu să găsesc un cuvânt  potrivit. Zâmbeam și pluteam. Atât. Atât de simplu!

A doua zi, sub un cer albastru și limpede, am fost la Casa Storck. Picturile murale din casa atelier mi-au dat impresia de o adevărată "grădină a paradisului", cu o vegetație luxuriantă și multe figuri feminine, picturi inspirate de călătoriile din Spania. Pe un alt perete, tronează  de-o parte și de alta "dragostea pământească", alăturată cu o altă pictură ce îi înfățișează pe Adam și Eva și "dragostea spirituală". Despărțite de o fântână cândva funcțională, inedit pentru o casă locuită.

Nu știu dacă m-a fascinat mai mult faptul că a fost prima femeie profesor al unei universități de arte din Europa.

Sau pasiunea artistei pentru călătorii.

Sau convingerile ei că femeile au înăuntrul lor resurse intelectuale uimitoare și resurse spirituale înălțătoare.

Sau poate energia pură emanată prin toți porii acestei case muzeu.

Sau singura sculptură a artistei, intitulată "Maternitate", alăturată tabloului cu același nume. Am rămas câteva minute bune, fascinată de liniștea și serenitatea femeii așezate turcește, direct pe pământ. Conexiune cu începutul și sfârșitul.

Sau salcâmul japonez din grădină, plantat acum peste 100 de ani chiar de pictoriță.

Sau banca singuratică de sub o salcie, mirosul de flori și zidul de piatră, basorelieful cu două animale imaginare, dispuse oarecum precum ying și yang de pe zidul casei, de o culoare roșu aprins. Iubire pură!