Plimbări cu mine

 

Până nu demult, dacă vedeam pe cineva singur(ă) la o masă, îl (o) compătimeam. Trebuie să fie foarte trist să nu ai cu cine ieși la o terasă, gândeam. Dar în momentul în care am înțeles că solitudinea este o alegere, mi-am schimbat modul de a gândi.

Perspectiva mea de a petrece Paștele singură, pentru prima oară, nu mi-a creat niciun moment de panică sau anxietate sau nefericire. Și pentru că mi-am propus în urmă cu puțin timp să am parte experiențe noi, iată că mi s-a oferit ocazia de a experimenta. Așa că zilele dinaintea Paștelui am ieșit la plimbare. Eu cu mine.

Am poposit la „Târgul cărții”. Anticariatul atât de drag mie. Mirosul de cărți vechi (și noi) îmi trezește amintiri frumoase, legate de zilele când mergeam la bibliotecă. Păstram cu sfințenie legitimația, iar mirosul acela de cărți mă purta în altă lume. O lume a visării. Pentru că atunci când citești, realitatea devine atât de vastă, că te pierzi în ea.

Nu pot defini mirosul cărților vechi de la bibliotecă, însă îl recunosc dintr-o mie. Rafurile înalte, până aproape de tavan, cu cărți înșiruite ca mărgăritarele, una lângă alta. Organizate pe domenii de interes și autori. Mă așezam tăcută la mesele de lemn, încercând să pășesc cât mai ușor pe parchetul destul de decolorat de milioanele de pași care trecuseră pe acolo. Strângeam din ochi atunci când auzeam cum scârțâie și vedeam unele capete ridicate spre mine.

Îmi place să îmi imaginez biblioteca sau bibliotecile unde au stat cărțile, înainte de ajunge în anticariat. Era una masivă de lemn, sculptată în fiecare colț. În colțul din stânga sus, iese în relief o vioară. Arcușul este atât de bine definit, mai că poți vedea notele muzicale înșiruite din ce în ce mai sus.

În dreapta sus, se vede o carte deschisă și semnul așezat aproape spre sfârșit. Cărțile au fost făcute, acum doar se cerne acțiunea. 

În stânga jos apare o sculptură în miniatură. Un bust de femeie, cu părul revărsat în valuri spre umeri. Aproape că poți auzi și sunetul pârâului de munte. 

Iar in dreapta jos, iese in relief rama unui tablou. Natură sau portret, nu se poate desluși. Însă îți poți imagina că este la fel de expresiv.

Biblioteca este așezată în fata unei ferestre mari, prin care lumina soarelui pătrunde în mii de raze. Dimineața, strălucitoare și aproape orbitoare, la apus, atât de caldă și clară, fără nicio impuritate. Draperiile grele, de culoare verde cad până la podea. 

Proprietarul primei biblioteci este un profesor de muzică, pasionat de tot ce înseamnă artă. În fiecare seară, după cină, se retrage în biroul atât de drag lui, se așează în fotoliul de catifea, își curăță pipa și se afundă în citit. Fumul se ridică albăstrui spre tavan, în valuri-valuri.

După câțiva zeci de ani, cărțile au ajuns în altă bibliotecă, a unei doamne simple, fără prea multe studii, ar putea spune unii, dar cu o pasiune la fel de mare pentru cărți. Seara le așează pe noptiera din dormitor, într-un teanc ce aproape stă să se prăbușească. Începe să citească mai multe cărți în același timp, însă reușește să țină minte firul acțiunii cu o claritate uimitoare.

Trezită din visare, m-am surprins zâmbind, apoi am luat câteva cărți de artă, cu pagini destul de îngălbenite, însă atât de fermecătoare. 

Cred că dragostea de frumos este cel mai bine transpusă în pictură. Chiar dacă simțul meu preferat este mirosul, nu îl pot spera de imagini. Nu cunosc prea multe despre pictură, sculptură sau muzică, însă emoțiile generate sunt atât de puternice, încât mă îndeamnă să citesc mai mult.

După ce am ieșit din anticariat, am lăsat pașii să mă călăuzească. Am intrat în biserica italiană de pe bd. Magheru. Nu pot număra de câte ori am trecut pe acolo, fără să o remarc.

A fost construită acum mai bine de 100 ani. Exteriorul din cărămidă, iar interiorul îmbogățit cu picturi, vitralii și mozaicuri. Pentru o secundă, am avut impresia ca sunt în nordul Italiei.

Rătăceam pe str. Dionisie Lupu și imaginația mea iar a început să împletească. Am văzut trei plăcuțe memorative depsre personalități care au locuit în unele case. Un scriitor, un compozitor și un matematician. Plăcută și atotcuprinzătoare alăturare. 

Am poposit la o terasă de lângă Romană. O terasă care în mod normal geme de oameni, dar care mă aștepta cu o masă liberă și soare. Cu mulți copaci, iar pe jos având pietriș amestecat cu petale de flori. Culoarea petalelor este atât de caldă! Nu îmi dau seama de unde sunt, caut cu privirea și găsesc în spatele unui zid de beton, un copac cu flori roz. Adierea de vânt ridică petalele, le amestecă într-un dans, pare că ninge. Caut ce copac poate fi. Cercis siliquastrum, arborele lui Iuda sau arborele iubirii. Ciudată asociere. Numele însă face referire la regiunea Iudeii din Orientul Apropiat, de unde ar proveni. Are petalele atât de delicate, sub formă de inimă. Zâmbesc când văd că o pală de vânt a strecurat câteva flori în rucsacul meu.

Pe zidul de beton zăresc viță de vie, ca o revărsare. Dantelă ce împodobește zidul.

Zâmbesc din nou când văd la alte 4 mese persoane singure. Care se bucură de paharul lor de băutură și gândurile care le dau târcoale.

Termin țigara și plec.