Bucăți și părți, gândiri și gânduri
Bucăți
și părți, gândiri și gânduri, suspine și uimiri, pământ și cer.
Nici
nu știu cum a început. De fapt știu, cunosc momentul în care am pus mâna pe
telefon să scriu. Eram în pat, adormisem copiii, iar cuvintele au țâșnit pur și
simplu.
Le-am
notat în grabă, în cazul în care aș fi vrut să le recitesc. Câteva rânduri, nu
mai multe, dar care au dat naștere altora și altora și altora.
Cerneala
sunt întâmplările și trăirile, tocul degetele, hârtia ecranul. Autentic,
necizelat, nefinisat, brut.
Inspirație este la tot pasul. Conștienți să fim, să
le prețuim și înțelege. Dacă nu facem asta, posibil că ne așteaptă mulțimea vidă.
Sau cerneala invizibilă.
Am
recitit din prima agendă. De acum 2 ani: "pe plajă. Vară. Nu știu ce să
fac cu timpul meu. Totul este un amestec de mirosuri, sunete, simțăminte. Miros
marea și sarea și soarele și berea și fumul de țigară. Miros crema de soare și
pielea mângâiată de raze. Și mirosul de porumb. Unele sunt ca apa și uleiul,
altele se amestecă într-un dans, se încolăcesc, se ridică la fel ca un fum.
Apoi
totul devine vizual. Bărcile, pescărușii, marea, valurile, tații, mamele, copiii, scoicile. O sinusoidală, parcă să nu te
poți obișnui nici cu binele, nici cu răul. Să nu apuci să te hotărăști dacă îți
place sau te dezgustă. Sau mai degrabă să poți vedea viața cu toate ale
ei.
Și
apoi trăirile. Strângerile de inimă, fluturii din stomac, liliecii care îți
gustă sângele, țânțarii care te pișcă, liniștea și apoi nelinistea ....
Suntem
pe altă plajă. Departe de zgomot. Aud valurile mării, iar din boxa unui turist
de aude "soarele era și el o portocală". Pe lângă noi trece un
băiețel de 10-12 ani, în scaun cu rotile. Bucuros că mama lui îl trage ușor
spre apă. Parcă am auzit șoapta Universului: bucură-te de ceea ce ai, copilă,
viața ta este frumoasă așa cum este.
Multe bărci în zare. Îmi dau senzația de
libertate. Și încremenire a clipei. În timp și spațiu.
Seara
am fost în port. Un artist ambulant creiona caricaturi. Ciudat cum m-a văzut.
Cu gura până la urechi și zâmbetul larg. Ochii mi-au părut triști și totuși cu
o sclipire în ei. Mi-a rămas acea celulă primordială din care o să regenerez
viața. Frumoasă, cu zâmbete.
Revin.
Ador zgomotul valurilor. Și mirosul pielii mele"
Am
mai răsfoit câteva pagini din agendă și am citit "triunghi albastru. Iar
am prins o vreme minunată. Cerul atât de albastru. Pur. Adânc. Liniștitor.
Soare,
stană, miros de cetină, scârțâit de zăpadă, liniște de îți țiuie urechile,
stâncă (Peretele Caltunului) ce parcă se prăvălește peste tine, pauză cu
ciocolata și ceai cald, gheata și puțină adrenalină, jnepeniș, cascadă de gheață,
liniște absolută și bucurie pură.
Soare,
raze ce te mângâie, zăpada ce sclipește, picături de apă car scad din țurțurii
formați pe stânci. Nu se aude nimic. Parcă vorbește Dumnezeu.
Aaaa....
Cum de-am uitat de stele? Stele ce sclipesc atât de frumos pe cerul negru ca tăciunele.
Și umbra brazilor care parcă se ridicau pe vârfuri să atingă miile de luminițe"
Iar
acum când retrăiesc, simt liniște. Doar liniște. Iubesc sentimentul asta.
Mă
bucur că am revenit.
Comments
Post a Comment