povestiriledanei

  Sunt unele relații care nici nu încep, nici nu se termină. Stau cumva suspendate, probabil într-o altă dimensiune, pe care nu o putem percepe sau explica. Știi că sunt acolo, după mănunchiul de emoții care te năpădesc atunci când închizi ochii și îți ții respirația. Dup ă scalpul care se strânge precum gura unui sac și simți sărutul fix în creștet. După furnicăturile care se prelungesc pe toată pielea. După bătăile inimii și accelerarea sângelui în vene. Un carusel de fierbințeală, urmat de fiori reci ca gheața. Un curent ce îți trece prin tot corpul, apoi liniște totală. Sunt unele relații pe care nu le poți continua, pentru că simți prin fiecare celulă, că nu v-ați întâlnit în timpul potrivit și/sau comun. Că unul dintre voi este cu al doilea pas spre altă treaptă. Și nu poți decât să speri că în altă viață vă veți reîntâlni în alte circumstanțe. Apoi te cuprinde un soi de tristețe amestecată cu dorința de a fi atotputernic, să transformi clipele în apă curgătoare, clară, l...

  Cât de frică îmi era de mine! Să rămân eu cu mine. Obișnuiam să fiu cel mai mare dușman al meu. Cel mai aprig critic. Cel mai mare măcelar. Tăiam atât de adânc în mine, în carne vie, până la os, încât, atunci când rememorez unele situații, mă și mir că mai aveam energie să respir. Și nu exagerez cu nimic când spun asta. Găseam tot felul de terase, filme, concerte, sunam agenda la rând dacă nu putea cel cu care vorbeam inițial, orice, numai să nu rămân eu cu mine. Că nu puteam să stau fără să tac sau fără să îmi reproșez. Până într-o zi, când am avut curaj să fac asta pentru prima oară. Să stau eu cu mine. Și am repetat experiența de atât de multe ori, că nu mă mai simt stânjenită în prezența mea. Însă această conștientizare mi-a luat mult timp. Unii ar spune prea mult. -         Nu mai merge la terapie, o să ajungi să nu mai gândești singură! (Mă și imaginam o păpușă legată cu sfori, iar terapeuta manevrându-mă în stânga și dreapta, sus ...

  Dintr-o pură întâmplare, în acest sfârșit de săptămână, am ajuns la Institutul Cultural Român. Pentru că anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființare, au vrut să marcheze cumva momentul. Tineri muzicieni români și moldoveni, au susținut un concert de o oră la sediul instituției. Noroc (pentru mine) că evenimentul a fost mediatizat (nu foarte mult, dacă ar fi să îmi dau cu părerea) și am ajuns să aflu de el. Am intrat în sala unde urma să aibă loc concertul. Sau mai degrabă reprezentațiile. Scaune negre, rabatabile, erau aliniate în forma de semicerc larg, în câteva randuri. Pe fiecare dintre ele, se zărea câte un fluturaș, cât o felicitare. Cu roșu, înșiruite numele tinerilor muzicieni care urmau să interpreteze în seara aceea, iar în partea de jos a paginii, programul. Într-o sală alăturată, pluteau sunete de instrumente. Ultimele repetiții. Nu se adunseră foarte mulți spectatori. Emoțiile se citeau pe chipurile lor. Posibil cei mai mulți dintre ei erau prieteni și ru...

  Scârțâitul roților se aude ascuțit, când trag de mânerul trolerului. Buf-buf , cade de pe o treaptă pe alta în fața scării. Îl plimbă dintr-o casă în alta cu pași mărunți și privirea în pământ. Câteva haine trântite în el, tabletele și încărcătoarele, cărți de citit, jocuri. Viața le este cumva împărțită în două. Uneori se aseamănă zilele, alteori nu. Duc dorul unei case când sunt în cealaltă și invers (câteodată). Îmi pare rău că nu am putut să le ofer altceva, mai puțin schimbător. Dar nici așa nu aș fi avut garanția că le-ar fi fost mai bine. Plus c ă nu sunt Dumnezeu să pot controla orice. Oricând. Oricum. Uneori le văd viitorul doar lapte și miere, alteori lapte bătut. Uneori le văd doar zâmbetele, alteori doar lacrimile. Uneori sunt vorbăreți, alteori tăcuți. Uneori se iubesc și se joacă împreună, alteori (se iubesc și) se bat și țipă cât sunt de sătui unul de celălalt. Cred însă că se vor putea baza mereu unul pe celălalt și pe sine. Nu au pornit de la aceleași p...