Conservator

 

Dintr-o pură întâmplare, în acest sfârșit de săptămână, am ajuns la Institutul Cultural Român. Pentru că anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființare, au vrut să marcheze cumva momentul. Tineri muzicieni români și moldoveni, au susținut un concert de o oră la sediul instituției. Noroc (pentru mine) că evenimentul a fost mediatizat (nu foarte mult, dacă ar fi să îmi dau cu părerea) și am ajuns să aflu de el.

Am intrat în sala unde urma să aibă loc concertul. Sau mai degrabă reprezentațiile. Scaune negre, rabatabile, erau aliniate în forma de semicerc larg, în câteva randuri. Pe fiecare dintre ele, se zărea câte un fluturaș, cât o felicitare. Cu roșu, înșiruite numele tinerilor muzicieni care urmau să interpreteze în seara aceea, iar în partea de jos a paginii, programul. Într-o sală alăturată, pluteau sunete de instrumente. Ultimele repetiții.

Nu se adunseră foarte mulți spectatori. Emoțiile se citeau pe chipurile lor. Posibil cei mai mulți dintre ei erau prieteni și rude. Și câțiva rătăciți, care au aflat de concert din întâmplare. Pe de o parte, mă simțeam un intrus, un musafir venit pe nepusă masă. Pe de altă parte însă, simțeam o bucurie aparte, că sunt martorul unui moment atât de important pentru acei tineri, care începeau să se antreneze pentru tracul și succesul unui concert.

Au intrat pe rând pe scenă. Bine, e mult spus scenă. Nu era nicio scenă propriu zisă, însă faptul că tinerii mergeau în partea din față a sălii și priveau către noi, îi confereau locului aceasta semnificație. Prima dată, un duet de flaut, a urmat un duet flaut și clarinet, apoi trio pian, vioară și contrabas. Ultimul cvartet a intrat cu întârziere. Nu înțelegeam de ce spectatorii se foiau pe scaune, iar profesoara lor își tot întorcea privirea spre ușa pe unde trebuiau să își facă apariția. În cele din urmă am auzit în spate un bună seara cu o voce de bariton. Băiatul mergea cu pași repezi pe culoarul lăsat pe mijloc, printre scaune. Ținea vioara înaintea lui, de parcă era o cursă contra cronometru între el și instrument. Când a ajuns în față, a vorbit atât de natural și simplu! A explicat că motivul pentru care au întârziat, a fost o greșeală pe care au făcut-o, chiar dacă se pare că le-a fost repetat în nenumărate rânduri, să fie atenți. Nu au lipit foile de la partitură ca pe o carte, iar acestea au căzut și s-au împrăștiat. Își freca ușor palmele, iar roșeața din obraji îi scotea și mai mult în evidență ochii verzi și tenul măsliniu.

Au început să cânte și au fost uluitori.

La sfârșit, același tânăr cu vocea de bariton, de data asta cu zâmbetul mai larg și fără roșeața din obraji, ne-a invitat următoarea zi la Universitatea Națională de Muzică, pentru un nou concert. De aceasta dată, într-o sală. George Enescu. V-am reținut chipurile, așa că o să știu dacă veniți, ne-a spus râzând, cu degetul arătător îndreptat spre noi.

A doua zi, am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme, topită de căldură. M-am oprit să fumez o țigară. Am zâmbit când am văzut că intrarea în universitate era pe strada Poina Narciselor. Mirosea a grădină secretă. Mi-am amintit de Sandy Bell și momentele acelea când abia așteptam să înceapă un nou episod.

Pe hol erau adunați toți, îmbrăcați elegant, în negru, însă cine știe câtă sudoare se scurgea pe sub hainele lor.  Firicele subțiri, ca firul de mătase. Fiecare făcea pași mărunți în stânga sau în dreapta de parcă, dacă găseau bucățica perfectă de hol, ar fi ajuns singuri într-o sală unde puteau repeta fără niciun bruiaj. Pe măsură ce se apropia ora 19.00, sunetele erau din ce în ce mai rare. Iar inimile lor de liceeni poate o luau la galop înaintea lor, pe scenă.

Sala de concerte are capacitate de peste două sute de locuri. Nu erau ocupate nici măcar jumătate dintre ele. Catifeaua portocalie a scaunelor era roasă și decolorată. Țintele din spatele spătarelor lipseau din loc în loc. Lambriurile de pe perete erau desprinse în partea dreaptă a sălii. Nu foarte mult, cât să se formeze câteva dungi negre verticale. Sau poate era un secret folosit pentru acustica sălii. Încercam să îmi găsesc o poziție mai comodă, însă am renunțat când am auzit tânguirile și scârțâitul fiecărui centimetru pătrat al scaunului.

Toate minusurile s-au risipit însă, atunci când au intrat pe scenă. Zâmbete care se țineau de mână și parcă țeseau o pânză de energie. Care apoi a fost aruncată spre spectatori, precum năvodul către un banc de pești.

Am fost din nou fascinată de ei. De cum trăiau muzica. Fiecare sunet în parte avea alăturat o anume mimică.  Parcă pluteau deasupra scaunelor, într-o poziție ireală. Fetele de la vioară păreau că se ridică pentru câteva secunde și se sprijină în vârfurile picioarelor, cu genunchii îndoiți. Echilibru perfect.

Au cântat două arii. Una m-a trimis în filmele western. Nu am reținut numele piesei, atunci când a vorbit dirijorul. Eram în continuare hinotizată de orchestră. Imensitatea preeriei americane a fost adusă în sală de instrumentele lor. Îmi aminteam uluirea când vizionam astfel de filme, când noi nu eram obisnuiți decât cu cele două ore zilnice de program la televizor, dintre care o oră dura telejurnalul. Un film pe care să îl vezi într-o zi, sau poate chiar două, era ceva ce nu puteam cuprinde cu imaginația.

A doua piesă a fost Siegfried Idyll. Compusă de Wagner, a fost un cadou pentru cea de-a doua soție a lui, Cosima (fiica lui Franz Liszt), după nașterea fiului lor Siegfried. Inedit a fost și modul în care Wagner i-a oferit acest cadou soției sale. În dimineața Crăciunului din 1870, Cosima a fost trezită de o mică orchestră, ce interpreta piesa pe scările interioare ale vilei lor din Tribschen. Dirijorul chiar a fost nevoit să învețe să cânte la trompetă, pentru a putea interpreta o scurtă parte din piesă, de doar 13 măsuri. Mi-au dat lacrimile când am auzit povestea de la dirijorul orchestrei de tineri. Oare cine nu-și dorește un asemenea cadou, să se trezească în acorduri muzicale, care însumează toată dragostea și gratitudinea.

După ce au terminat de cântat, pentru câteva secunde a fost liniște deplină. Totul a înghețat.

Zâmbeau modest, unii poate gândindu-se la mici note pe care le-au scăpat în timpul recitalului. Eu nu am sesizat nimic, cultura mea muzicală este aproape de limita de jos. Însă modul cum au trăit în acea oră și au transmis, m-a fascinat. Ce înseamnă să faci ceva din pură pasiune! Pentru că nu știu dacă vreunul dintre ei a ales calea asta obligat fiind de părinți. Sut convinsă că este si foarte multă muncă. Una dintre fete s-a așezat pe scaun, lângă o prietenă sau chiar soră și i-am văzut urma roșie de pe bărbie, în partea stăngă.

Nu le cunosc povestea. Nici măcar numele. Însă ceea ce au transmis, ceea ce a ajuns la mine, a fost bucățica din rai.