Cel mai aprig critic

 

Cât de frică îmi era de mine! Să rămân eu cu mine. Obișnuiam să fiu cel mai mare dușman al meu. Cel mai aprig critic. Cel mai mare măcelar. Tăiam atât de adânc în mine, în carne vie, până la os, încât, atunci când rememorez unele situații, mă și mir că mai aveam energie să respir. Și nu exagerez cu nimic când spun asta.

Găseam tot felul de terase, filme, concerte, sunam agenda la rând dacă nu putea cel cu care vorbeam inițial, orice, numai să nu rămân eu cu mine. Că nu puteam să stau fără să tac sau fără să îmi reproșez.

Până într-o zi, când am avut curaj să fac asta pentru prima oară. Să stau eu cu mine. Și am repetat experiența de atât de multe ori, că nu mă mai simt stânjenită în prezența mea.

Însă această conștientizare mi-a luat mult timp. Unii ar spune prea mult.

-        Nu mai merge la terapie, o să ajungi să nu mai gândești singură! (Mă și imaginam o păpușă legată cu sfori, iar terapeuta manevrându-mă în stânga și dreapta, sus sau jos. Am început să râd cât de sigură era acea persoană de propriile-i cuvinte, crezând că ea gândește/ simte dintr-o perspectivă perfect echilibrată emoțional)

-        Dar de ce te duci de atât de mult timp? Nu ți-ai rezolvat problemele? (Mult pentru tine, nu înseamnă mult pentru mine. Iar dacă alegi să lucrezi pe partea asta, decoperi că este un proces continuu.)

-        Nu știu ce să zic. Nu există problemă pe care să nu o pot rezolva singur. (Ce extraordinară este mintea, atunci când își crează aceste mecanisme de apărare pentru a putea supraviețui!)

-        Da’ ce? Nu poți să citești despre asta? De ce trebuie să mergi acolo? (Oare câtă obiectivitate este atunci când ai vălul pe ochi?)

-        Eu sunt bine. Nu am nevoie de terapie. (Alt mecanism de apărare extraordinar)

-        Chiar așa defectă ești? (Credință limitativă a societății, că dacă mergi la terapie, ești bolnav, defect)

Atât de multe astfel de replici, încât am ajuns să nu le mai ascult. Au început să treacă pe lângă mine, fără să mă mai afecteze. Unele mai ajung la mine, am ales să fiu suficient de sinceră cu propria-mi persoană. Dar pentru că am început acest proces de ceva timp, identific mai repede butoanele care îmi sunt apăsate. Pentru că acel nu sunt suficient de bună iese mereu la suprafață.

Și mi se pare minunat, pentru că odată ce am pornit pe acest drum, universul îmi oferă experiențe să îmi continui călătoria.

Iar seara trecută am fost la o piesă de teatru. Am cumpărat un singur bilet la un teatru independent. După asfaltul fierbinte și căldura care mă topea ca pe o lumânare, am intrat într-o sală destul de mare, cu aspect de hală industrială. Simțeam aerul condiționat cum mă cuprinde ca într-o îmbrățișare. M-am așezat pe scaun. Nu mi se părea că văd prea bine scena și m-am mutat. Biletul nu era cu loc, așa că am hotărât să stau în primul rând. Scrisă nu demult, în anul 1998, piesa este o radiografie a societății înainte și după căderea comunismului. Frica de a te ridica desupra mulțimii este atât de adânc înrădăcinată, încât nu ai voie să vorbești, să auzi sau să gândești. Capul în nisip și spatele la perete.

Îndoctrinarea era atât de mare, încât îmi aduc aminte că la revoluție, am fost tare uimită când am aflat că Ceaușescu nu locuia într-un apartament și nu i se oprea curentul seara între 7 și 8, nu își punea sticle cu apă fierbinte în pat, să se încălzească, nu avea cartelă de pâine, nu stătea la cozi interminabile de cartofi, nu stătea cu frică să nu fie turnat la securitate.

În piesă, trei copii intră într-o joacă de-a mama și de-a tata. Repetă cuvintele adulților și imită comportamentul lor. Femeia este văzută ca un obiect, care îndură și se sacrifică pentru soț și copil. Supusă, fără prea multe cuvinte, de multe ori ștearsă, își suprimă părerea în fața soțului care are putere și aduce bani. Jocul copilului este de-a războiul, că asta vede în țara lui după căderea comunismului. O țară macinată de lupte, care înțelege greșit puterea și libertatea, pentru că oamenii sunt aceeași, indiferent în ce regim politic își duc existența.

Este trist dar și eliberator în acelasi timp, să îmi înțeleg contexul în care mi-am trăit prima parte a copilăriei în comunism. Cu modalitatea lor de a decupa totul, de a ciunti cât să rămâi cât mai aproape de limita mediocrității. Să fii înghesuit în aceeași găleată, amestecat, șters, gri. Să nu ieși cu absolut nimic în evidență.

Sfârșitul piesei a fost cu adevarat inedit. Doi dintre actori au coborât în rândul spectatorilor. Am avut norocul să fiu una dintre persoanele pe care le-au îmbrățișat și cărora li s-a șoptit la ureche te-am iertat. Când am auzit aceste cuvinte, atât de simple, însă atât de greu de rostit, un val de căldură mi-a cuprins întreg corpul, iar ochii au atras ca într-o sugativă toate lacrimile rămase în urmă, înăbușite.

Pentru că da, este atât de greu să te ierți, fără să te gândești ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut, aia și apoi celalaltă și apoi tot aia.