Călător

 

Scârțâitul roților se aude ascuțit, când trag de mânerul trolerului. Buf-buf, cade de pe o treaptă pe alta în fața scării. Îl plimbă dintr-o casă în alta cu pași mărunți și privirea în pământ. Câteva haine trântite în el, tabletele și încărcătoarele, cărți de citit, jocuri. Viața le este cumva împărțită în două. Uneori se aseamănă zilele, alteori nu. Duc dorul unei case când sunt în cealaltă și invers (câteodată). Îmi pare rău că nu am putut să le ofer altceva, mai puțin schimbător. Dar nici așa nu aș fi avut garanția că le-ar fi fost mai bine. Plus că nu sunt Dumnezeu să pot controla orice. Oricând. Oricum.

Uneori le văd viitorul doar lapte și miere, alteori lapte bătut.

Uneori le văd doar zâmbetele, alteori doar lacrimile.

Uneori sunt vorbăreți, alteori tăcuți.

Uneori se iubesc și se joacă împreună, alteori (se iubesc și) se bat și țipă cât sunt de sătui unul de celălalt. Cred însă că se vor putea baza mereu unul pe celălalt și pe sine.

Nu au pornit de la aceleași premise, ca multi alți copii. Sau poate majoritatea. Care trăiesc în mijlocul unei familii ideale, cu părinții sub același acoperiș (în pace și armonie). Ultima parte nu se aplică, doar se spoiește. Adevăr general răspândit că dacă ești diferit, atunci ești mai puțin bun. Nu te integrezi, nu corespunzi. Defect de fabricație. Societatea din ziua de azi, însă, a început să transforme excepțiile în majoritate. Poate când vor crește, nu se vor mai simți diferiți. Nu mă încântă asta, încerc doar să găsesc partea mai bună.

Anul trecut, în vacanța de vară, au dormit o singură noapte acasă. Una singură din cele două luni și jumătate. Făcuseră din fiecare dintre noi, adulții, o îmbinare de creaturi. Nu mai știau în ce casă sunt, cu cine sunt. Îmi spuneau tata, apoi scuturau capul, ca pentru a se trezi din vis, ah, pardon, mami.

 Ajunsesem să nu mai suport trolerele. Care deveniseră o ființă de sine stătătoare. Sau o plantă. Care din când în când trebuia plivită. Curățată. Împachetat, împăturit, despachetat. Acum, un an mai tărziu, am reluat obiceiul. Nu îl mai simt atât de sufocant. Mă organizez mai bine și am acceptat realitatea. Este burdușit și golit constant.

Azi au venit bunicii să îi ia la țară. Nu vor să plece. Le place acolo, dar mă vor și pe mine lângă ei. Ducem tratative:

-        Mama, doar câteva zile. Aveți grădină acolo, curte mare, puteți să vă refaceți cazemata. Baza. Mai știți cum v-ați construit acolo locul vostru? De unde controlați lumea și unde sunteți protejați de orice?

Nu pare să funcționeze niciun argument. Însă așa vor învăța că nu este totul doar lapte și miere. Fă rai din ce ai.