povestiriledanei

  Luni a fost despre ruperea de nori de pe autostradă. Tunetele și fulgerele păreau că au ținut un spectacol doar pentru noi. Sute de litri de apă cădeau din cer cu o viteza amețitoare, picăturile se transformau în săgeți care se loveau de parbriz și apoi parcă se topeau în caroserie. Scoteau niște sunete de tânguire, deveneau una cu pământul. Vântul bătea în rafale, iar norii coborâseră atât de mult spre pământ, că păreau un fum de țigară uriaș, tăiat de mașinile care înaintau cu viteza melcului. Marți a fost despre 3 papuci , prima zi de mare cu copiii, după o perioadă destul de lungă. Câte un papuc pentru fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi,  Cenușăreasă separat în povestea lui sau împreună în povestea noastră. Cu happy end .  Săriturile în apă și senzația că suntem doar noi în marea imensă. 1.2.3 și .... se înălțau în aer, apoi tăiau apa și se contopeau cu ea, care mai de care mai spectaculos. Stropi de apă străluceau în razele de soare, ca într-o fântână ...

  Fericirea nu te lovește mergând pe stradă, plictisit de viață și de orice. Fericirea este o muncă continuă . Am auzit replica asta într-un film japonez din 1951. Oh, Doamne! Se știa de atunci, iar eu abia acum am aflat. Eu, care o așteptam să mă trăznească pe neașteptate, pășind pe stradă, cu umerii adunați și gândurile vârtej în jurul meu.  Și dintr-o dată să mă învăluie  și să spun: gata, sunt fericită! Ce păcăleală , mi-am spus. Este o carte și o piesă de teatru Dragostea durează trei ani . Iar azi (de fapt acum ceva timp, că a trecut ziua cu pricina) s-au împlinit 3 ani de la divorț. Și am realizat că această perioadă a fost pentru mine un fel de dragoste. Mi-am îndreptat atenția în sfârșit în interiorul meu. Am început să scormonesc tot mai adânc și am reușit asta cu ajutorul terapiei. În primă fază nu mi-am acordat niciun credit. Sau mult prea puțin. Îmi dau seama însă, că EU am luat decizia de a merge la terapie, într-o zi de vară, când goneam ...

  Am ajuns la cap Kaliakra în prima zi de weekend. Locul mi s-a părut magic. La fel ca multe altele pe care le-am descoperit în ultimul timp. Nuanțele de albastru senin m-au dus cu gândul la Univers, cu toate că știu (cred) că nu culoarea asta predonimă acolo. Pe vremea dacilor, aici s-a ridicat o cetate Tirizis. Mai târziu, grecii i-au spus Kali Akra. Așezare bună, adăpost bun sau c ap frumos . O fâșie de 2 kilometri care înaintează în mare și îți dă impresia că ai ajuns la capătul lumii. Și în țara vântului, care nu contenește să bată și să învârtă în aer tot felul de mirosuri și culori. Sarea mării se împletește cu razele soarelui și aveam impresia că praf de aur se așează peste mine. Dar care strălucește în toate culorile curcubeului. Sub arcada porții principale, adăpostit de soarele arzător, un muzicant mângâia cu măiestrie clapele acordeonului. Aproape că auzeam paharele de lemn ale dacilor cum se ciocnesc și cum stropi de băutură dansează în aer. Iar râsetele lor și voi...

  Mă plimb prin București. Canicula a dat năvală peste noi de câteva săptămâni bune, deja. Asfaltul pare că se topește. Valuri de căldură se ridică încet și deformează magazinele, copacii, mașinile, chiar și oamenii. Toate se scurg precum unele picturi ale lui Dali. Se topesc până ajung într-o baltă mare de culori, amestecate alandala. Ciudat, însă are și ea frumusețea ei. La colțul unei clădiri, cu mâna întinsă la cerșit, stă o femeie. Este însărcinată, îmbrăcată destul de curat. Rochia îi este galbenă cu flori mărunte verzi. O suviță îi acoperă o parte din față. Buza de jos îi este căzută. De rușine, poate. Cine știe câte ganduri tropăie în mintea sa! Urmărește cu privirea o pungă luată de vântul fierbinte, care o plimbă la fel ca într-o spirală.  Poate gândețte că așa este și ea, precum o pungă de plastic goală, moale, fără nicio putere, aruncată dintr-o parte în alta de evenimente și fapte. Stă cu o mână întinsă și una pe burtică. O parte din energia ei merge către co...