La capătul și începutul lumii

 

Am ajuns la cap Kaliakra în prima zi de weekend. Locul mi s-a părut magic. La fel ca multe altele pe care le-am descoperit în ultimul timp. Nuanțele de albastru senin m-au dus cu gândul la Univers, cu toate că știu (cred) că nu culoarea asta predonimă acolo.

Pe vremea dacilor, aici s-a ridicat o cetate Tirizis. Mai târziu, grecii i-au spus Kali Akra. Așezare bună, adăpost bun sau cap frumos. O fâșie de 2 kilometri care înaintează în mare și îți dă impresia că ai ajuns la capătul lumii. Și în țara vântului, care nu contenește să bată și să învârtă în aer tot felul de mirosuri și culori. Sarea mării se împletește cu razele soarelui și aveam impresia că praf de aur se așează peste mine. Dar care strălucește în toate culorile curcubeului.

Sub arcada porții principale, adăpostit de soarele arzător, un muzicant mângâia cu măiestrie clapele acordeonului. Aproape că auzeam paharele de lemn ale dacilor cum se ciocnesc și cum stropi de băutură dansează în aer. Iar râsetele lor și voia bună, mi-au așternut pe față un zâmbet.

Valurile se lovesc de țărmul stâncos și boloborosesc și ele de la atâta frumusețe. Turcoazul se transformă în albastru și invers. Din loc în loc, la țărm, se văd stânci ieșite din apă, înconjurate de spuma valurilor.  Lichenii portocalii ai stâncilor parcă păstrează în ei energia soarelui și pământului. Pe care o eliberează în fiecare zi, la apus. Un fir subțire, mai subțire decât cel din pânza de păianjen, invizibil și vizibil în același timp. Spun vizibil pentru că nu se poate să nu îl observi pe fețele uimite și senine ale turiștilor.

Mi-am aruncat ochii roată peste marea atât de vastă și albastră și am avut așa un sentiment de izolare și depărtare. Izolare de nimicurile de zi cu zi și depărtare de superficialitatea lumii în care alesesem, până nu demult, să trăiesc.

În depărtare, pe uscat, se văd eolienele, care își rotesc brațele necontenit. Mă duc cu gândul la moriștile de hârtie pe care ni le confecționam când eram mici. 4 brațe colorate, pe care le prindeam în mijloc cu o piuneză. Și suflam cu atâta putere, până ne lua amețeala și ne prăbușeam pe podea în hohote de râs.

Încă se văd ramășite ale cetătii vechi sau relicve ale băilor romane. Dacă închizi ochii și așezi cărămidă peste cărămidă, se ridică spre cer cetatea, care cândva forfotea de atâta lume.

Una din legendele locului Cap Kaliakra îl are în centru pe Sfântul Ierarh Nicolae. Acesta era considerat drept protector al marinarilor. În fuga sa din calea otomanilor, s-a rugat la Dumnezeu să îl ajute, iar acesta din urmă a prelungit pământul înspre mare. Așa a luat naștere Capul Kaliakra. O limbă de pământ drept colac de salvare. Și poate că, pentru a nu fi singur Nicolae, Dumnezeu a plămadit o casă și pentru multe specii de păsări: pescaruș. mierlș de piatră, cormoran moțat.

Altă legendă amintește de generalul Lysimach, succesor al împăratului Alexandru cel Mare, care ar fi ascuns într-una din peșterile Capului Kaliakra o comoară. Se spune că dupa aceea însă, Lysimach ar fi pierit în timpul unei furtuni, alături de toată flota sa.

La plecare, de la una din tarabele presărate pe aleea pietruită, mi-am luat trei brățări cu pietre naturale: cuarț roz (cristalul împăcării) și ametist (cristalul spiritualității, care simbolizează iubirea profundă, fericirea, smerenia, sinceritatea și bogăția). Pesemne comoara lui Lysimach nu a fost ascunsă atât de bine. Eu am găsit-o.

Este aici și este nesecată.

A doua zi, langa Varna, am vizitat mânăstirea Aladzha (Aladja) locuită de călugari și pustnici între secolele XII – XIV. Numele mânăstirii vine de la alaca (persană sau arabă) și înseamnă pestriț/colorat. Poate face referire la zidurile de calcar în care a fost săpat așezământul. Acestea se aflau în urmă cu milioane de ani pe fundul mării antice Sarmația.

Cât de mici suntem!

Aladzha este una din cele mai vechi și importante așezăminte de isihasm din Bulgaria trecută.

dexonline: isihasm sn [At: MDA ms / Pl: ~e / E: isihie] Disciplină ascetică de origine monastică, organizată în sec. XIII-XIV în scopul renașterii spirituale și teologice, ce utiliza rugăciunea lui lisus ca metodă pentru obținerea stării de concentrare și pace lăuntrică.

În cele 2 niveluri ce pot fi vizitate, am deslușit chiliile călugărilor, sala de mese, bucătăria, cripta, capela pentru serviciile funerare și încăperea fermei. Toate acestea sunt săpate într-o stâncă înaltă de aproape 40 m. În interiorul capelei de la al doilea nivel, se păstrează încă picturi murale, care se pare că datează din secolul XIV.

Am zâmbit când mai târziu am citit că Aladzha a fost un loc de refugiu pentru cei care se opuneau credinței și convingerilor călugărilor aflați în manastirile Rila sau Bacikovo (cele mai mari și mai cunoscute mânăstiri din Bulgaria).  Am realizat că am respirat aerul unui loc unde trăiau călugări care nu-și doreau să facă parte din mulțime.

Autentici.