Începutul durează 3 ani

 

Fericirea nu te lovește mergând pe stradă, plictisit de viață și de orice.

Fericirea este o muncă continuă. Am auzit replica asta într-un film japonez din 1951.

Oh, Doamne! Se știa de atunci, iar eu abia acum am aflat. Eu, care o așteptam să mă trăznească pe neașteptate, pășind pe stradă, cu umerii adunați și gândurile vârtej în jurul meu.  Și dintr-o dată să mă învăluie  și să spun: gata, sunt fericită!

Ce păcăleală, mi-am spus.

Este o carte și o piesă de teatru Dragostea durează trei ani. Iar azi (de fapt acum ceva timp, că a trecut ziua cu pricina) s-au împlinit 3 ani de la divorț. Și am realizat că această perioadă a fost pentru mine un fel de dragoste. Mi-am îndreptat atenția în sfârșit în interiorul meu. Am început să scormonesc tot mai adânc și am reușit asta cu ajutorul terapiei. În primă fază nu mi-am acordat niciun credit. Sau mult prea puțin. Îmi dau seama însă, că EU am luat decizia de a merge la terapie, într-o zi de vară, când goneam singură pe autostradă cu mult peste limita legală, gândindu-mă doar că vreau să dispar de pe pământ.

Un accident, nimic mai simplu și durerea dispare, gândeam atunci.

Dar sunetul scos de striațiile delimitării benzii de urgență m-au trezit la viață. A fost butonul apăsat de univers.

Am nevoie de terapie. Nu reușesc să ies la liman singură, mi-am spus, cu cea mai mare sinceritate față de mine.

Și de atunci tot lucrez. 

Acum, la trei ani de la divorț, mi-am făcut cadou un bilet la un concert în grădina Alhambra. Grădina veche de peste 100 ani, s-a dorit a fi un templu al artei. Gândită și proiectată de  Nicolae Neniciulescu, arhitect al Palatului Regal, a devenit  în perioada interbelică una dintre cele mai elitiste și luxoase spații de teatru și film din sud-estul Europei.

Am plecat mai devreme de acasă, cu gândul de a mă opri la o librărie. Îmi place mirosul de cărți. Le răsfoiesc paginile trecând degetul mare peste ele, le apropii de nas și inspir cât de adânc pot. Mă opresc apoi două-trei secunde înainte de a expira, de parcă aș acumula toate virtuțile  personajelor din cartea respectivă sau mi-ar fi greu să îmi iau la revedere de la niște prieteni buni.

Cartea care s-a lipit de mine a fost Nepovestitele iubiri. 7 minibiografii sentimentale, de Tatiana Niculescu. Ciudată potriveală, mi-am spus. Mă simțeam precum Albă ca Zăpada.

Am pășit in curtea interioară a grădinii de vară (fostă Capitol) uimită de forța emanată. Mesele din fier forjat, luminile ornamentale din copacii de pe margine, sculpturile arcadei de deasupra scenei, plantele agățătoare de pe clădirile dimprejur, cerul albastru, aerul cald, soarele spre asfințit. Spațiul mustea a liniște și artă . Aproape că îmi imaginam proiecțiile de film din perioada interbelică. Derulările alb negru, cu muzică lină sau alertă, în funcție de firul narațiunii, doamnele îmbrăcate în rochii elegante, cu paiete sau dantelă, pălăriile cu boruri mari. Din când în când, scoteau din poșetă pudra și rujul, să își împrospăteze machiajul. Domnii având cămăși albe, imaculate, strânse la manșete cu butoni de argint, peste care veneau ca turnate hainele în 3 nasturi. Atrași de spectacol, uitau de ceasul cu lanț de argint din buzunarul hainei sau de bastonul cu cap de fildeș, sprijinit de scaunul lor. Își mai treceau mâna din când în când prin păr, să fie siguri că briantina încă le stăpânește firele de păr rebele. 

Am urcat scările dispuse sub formă de semilună, așezate de-o parte și de alta a grădinii. Dacă mă uitam mai atent de jos, păreau că formează o inimă. Aveam impresia că urc spre infinit.

A început concertul. O voce și un pian care m-au fascinat pentru aproape două ore. Din când in când închideam ochii și mă simțeam teleportată când în Cuba, printre cântăreții îmbrăcați în haine colorate, pline de viață, din care parcă țâșnește bucuria de a trai, când într-un subsol al vreunui bar de jazz, unde fumul este atât de gros, încât îl poți tăia cu cuțitul. 

Vocea solistei părea că se lovește de clădirile de lângă și cade precum o ploaie caldă de vară peste toți spectatorii. 

Serenitate. Bogăție.

Pe lângă concert, am avut parte și de o călătorie în trecut și una în viitor, încrezătoare că sunt pe drumul cel bun. Poate mai puțin bătătorit, însă plin de preaplin.

Și aș putea să rescriu titlul piesei de teatru, începutul dragostei durează 3 ani.