povestiriledanei

  Oare cum ar fi ca în lume să fie aruncate mai multe versiuni ale aceluiași personaj? Doar câteva trăsături comune și alte zeci sau doar cât să le numeri pe degetele de la o mână, variind de la o versiune la alta. Ca în experimentele de laborator.  Ce aș avea în comun cu celelalte versiuni ale mele? Poate modul în care aleg să îmi fac scenarii? Să despic firul în patru și de multe ori să pierd din vedere imaginea de ansamblu? Nu cred, nu este un lucru pe care aș vrea să îl păstrez pentru cea mai bună versiune a mea. Sau lacrimile care îmi dau târcoale atunci când văd deopotrivă momente de tristețe sau de bucurie? Asta poate ar rămâne, este mare lucru să îți păstrezi sensibilitatea într-o lume care nu mai știe care îi sunt valorile. Sau pasiunea aproape organică de a merge la munte și a mă pierde în simțuri. La care însă am pus o mică pauză acum. Din lipsă acută de energie. Cum ar arăta acele versiuni? Cât de bine s-ar înțelege dacă ar fi strânse toate în aceeași încăp...

  " Oare câte am aruncat înăuntru? Nici nu mai știu ce am pe acolo ." Asta îmi spunea acum câteva zile cea mai bună prietenă. Am creionat tabloul meu. Munți de frici. Care au cărări bătătorite de spaima de eșec. Unele acoperite cu pietriș, altele cu nămol cleios. Oceane de neîncredere că nu pot fi suficient de bună. Simt cum mă înec de fiecare dată când încerc ceva nou și nu repet ceea ce cunosc și îmi ține de cald în "băltoaca mea". Toate astea stau așezate ca un clopot de cristal în jurul plămânilor. Formează condens și accentuează senzația de sufocare. " Șșșș-uri și nu poți să faci asta " înfășurate de-o parte și de alta a corzilor vocale. " N-ai cum să reușești ", atârnă în interiorul picioarelor. Și nu mai pot înainta nici măcar un pas. " Pentru că așa e bine ", răspuns la unele întrebări, când eu așteptam o explicație pe înțelesul meu, sunt îndreptate tot spre gât, curg la fel ca oxigenul din sânge. " Tu ești de...

  Văd o sferă perfect construită, fără nicio hibă. Linii curbate perfect, suprafața netedă, culori aprinse și strălucitoare. Mă minunez și mă gândesc oare câtă muncă și migală a investit cineva în a o construi . Iar curiozitatea (sau poate natura mea cârcotașă) mă împinge să o analizez mai atent. La un moment dat, după ce a trecut momentul de uluire al perfecțiunii, găsesc un mic punct negru, care nu pare a fi la locul lui. Urmăresc firul și găsesc un mănunchi de canale insesizabile, care se ramifică din ce în ce mai mult, mai adânc înăuntrul sferei pe care o știam perfectă. Realizez că o mănâncă la fel cum caria de lemn slăbește esența. La fel cum rugina atinge strălucirea și rezistența fierului. La fel cum apa prea multa dărâmă castelele de nisip. La fel cum soarele prea arzător seacă pământul. Și nu pot să nu fac asemănarea cu acei oameni pe care îi consideram perfecți. Ca statuile poleite și cu socluri înalte, tronau în amintirea mea precum eroii din povești. Care m...

  În fiecare zi, aproape fiecare dintre noi se războiește. Cu fostul iubit sau iubită, pentru visurile pe care le consideră terminate, propriile proiecții de "până la adânci bătrâneți", care nu mai pot fi vizualizate în viitor. Cu părinții, pentru neîmplinirile din viața de până acum, pentru că este mult mai simplu și reconfortant să știm că este altcineva de vină pentru eșecul nostru . Cu proprii copii, pentru neputința de a le asigura liniștea și echilibrul de care au nevoie. De fapt ne războim cu proprii demoni, pe care îi vedem personificați în orice, mai puțin în persoana noastră. Am putea construi acest război într-unul de țesut. Am țese speranțe și amintiri ca hrană pentru suflet. Am țese fapte bune, pentru cei care au nevoie de ajutor. Am putea împleti exemple pentru copiii noștri. Am putea croșeta experiențe pentru mai târziu. Pe care apoi să le urmărim, la fel ca un fir care se deșiră dintr-un pluover, până ajungem la "început". Poate dacă descop...