Rădăcini

 

În fiecare zi, aproape fiecare dintre noi se războiește. Cu fostul iubit sau iubită, pentru visurile pe care le consideră terminate, propriile proiecții de "până la adânci bătrâneți", care nu mai pot fi vizualizate în viitor.

Cu părinții, pentru neîmplinirile din viața de până acum, pentru că este mult mai simplu și reconfortant să știm că este altcineva de vină pentru eșecul nostru.

Cu proprii copii, pentru neputința de a le asigura liniștea și echilibrul de care au nevoie.

De fapt ne războim cu proprii demoni, pe care îi vedem personificați în orice, mai puțin în persoana noastră.

Am putea construi acest război într-unul de țesut. Am țese speranțe și amintiri ca hrană pentru suflet. Am țese fapte bune, pentru cei care au nevoie de ajutor. Am putea împleti exemple pentru copiii noștri. Am putea croșeta experiențe pentru mai târziu. Pe care apoi să le urmărim, la fel ca un fir care se deșiră dintr-un pluover, până ajungem la "început".

Poate dacă descoperim acel "început" ne-ar fi mai bine.

Încerc să îmi amintesc de când am primele amintiri. Nu știu câți ani aveam, probabil în jur de trei. Sunt la țară și simt mirosul de iarbă proaspătă. Mama îmi povestea cât de frica îmi era să merg desculță. Nu suportam să simt tălpile direct pe pământ sau iarbă sau orice. Mi-era teamă să mă conectez.

Când închid ochii, simt mirosul de iarbă proaspătă. Aproape că pot vizualiza cum îmi pictează nările în verde. Verde crud. 

Și mai văd lumina lunii. Cum o priveam în nopțile clare de vară. Aveam senzația că o pot atinge, vedeam umbrele cum dansau pe mâini.

După ce am crescut, asociam luna cu serile de vară, când mâncam afară. În jurul mesei de lemn, cu mămăliga așezată în mijloc. Fascinată de mamaie cum o taie cu  ața de la papiotă. Aburul se ridica sub formă de valuri. Până se pierdea deasupra becului din colțul casei. Bucățele mici, ca boabele de muștar, se transformau în mărgele pe ața cu care a tăiat mămăliga. Un șirag de amintiri.

Mirosul hainelor spălate cu săpun de casă.

Gustul apei reci din fântâna de la răspântie.

Mâinile aspre ale bunicii, care îmi aranja firele de păr încurcate ca un ghem de lână.

Negrul nopții când ne puneam în pat.

Senzația de căldură când mă învelea mamaie cu plapuma groasă și grea. Îmi scoteam câte un picior de sub ea și o simțeam cum mă mângâie pe degete și apoi trage plapuma din nou peste mine. Eu scoteam piciorul afară, ea mă acoperea plină de grijă.

Lacul din curtea de la țară, plin cu pește și cu un brâu de papură sub formă de potcoavă. Nu îmi plăcea senzația nămolului care îmi înconjura degetele de la picioare, îl simțeam lipicios și rece, aproape îmi dădea fiori până mă obișnuiam cu el parte din peisaj.

Tot sap și sap și nu ajung la rădăcini. Poate mâine.