Oblivion

Îmi doream de mult timp să merg la un concert la Ateneu. Într-o perioadă am vânat bilete cu frenezie, nu găseam locuri sau mi se păreau prea scumpe (nu știam pe atunci ce însemnă cu adevărat valoarea acestor experiențe). Apoi am uitat, m-a luat vârtejul cotidian. Se pare că am fost pregătită să merg săptămâna aceasta, la un concert susținut de Orchestra Camerata Regală, dedicat tangoului și valsului, din cadrul Festivalului Vara Magică. Și ce moment! Pasiune și eleganță.

Așezat pe locul unde în 1730 era „Livada lui Văcărescu”, proprietatea poetului Ienachiță Văcărescu, Ateneul are faţada întoarsă spre apus şi conţine un peristil format din şase coloane ionice, care te duc cu gândul la un templu grecesc antic.

Ne-am adăpostit de furtună, în vestibulul de la parter, cu ceva timp înainte să înceapă concertul. Pentru că în seara concertului părea că s-a rupt cerul. Iar pentru că știam că urmează să ascult Orchestra Camerata Regală, mă simțeam atât de aristocrată. Când am urcat și coborât scările în spirală, mă vedeam îmbrăcată într-o rochie cu trenă lungă, ce curgea precum un râu pe treptele de marmură roz de Carrara. Cele patru rânduri de scări, pe care mi le-am imaginat pe fiecare în parte plasată într-un punct cardinal, conduc către sala de concerte. Când am pășit în sală, am trăit acea senzatie din facultate, pe vremea când mergeam în peșteri cu prietenii din clubul de speologie. După ce mă târam prin vreo galerie atât de îngustă, încât nu puteam înainta decât cu ajutorul coatelor, o sală imensă ni se ridica deasupra capetelor. Avea tavanul atât de înalt, încât fasciculul de lumină al lămpii noastre nu reușea să mângâie pereții. O senzație atât de puternică de măreție și uluire.

La cererea lui Alexandru Odobescu, bolta sălii a fost ornată cu elemente antropomorfe, care au avut ca sursă de inspiraţie basmele populare româneşti. Cele 600 de fotolii din catifea roșie, împreună cu cele 52 de loji, aşezate pe două rânduri, m-au dus cu gândul la pasiune.  În formă pură.

Ochii mi-au rămas ațintiți apoi către fresca lată de 3 metri, care se întinde dintr-o parte în alta a scenei, pe o lungime de 75 metri. Îmi imaginam cum un pictor și-a luat pensula și închizând ochii, a făcut o piruetă și a trasat un semicerc perfect sau imperfect, depinde cine îl privește. Într-o fracțiune de secundă, mișcare țâșnită doar din instinct. Fresca dezvăluie 25 de episoade din istoria românilor, scene care sunt prezentat fluent, fără a fi separate unele de celelalte. Nu am avut timp să le studiez, doar mi-am aruncat privirea roată, asemenea pictorului imaginar care a trasat fresca.

Și tocmai când credeam că imaginea sălii de concerte mi-a tăiat rasuflarea, am înțeles că a fost nimic, față de trăirile declanșate de prima piesă din program. Oblivion, de Astor Piazzolla. Muzicienii din orchestră au tras aer în piept, iar eu mi-am ținut răsuflarea pentru două secunde și am închis ochii. Viorile au început să fie mângâiate de arcușuri, sunetele pluteau în aer, precum niște fulgi nehotărâți pe ce anume să se așeze sau în ce direcție să zboare, iar in final parcă s-au lipit în fiecare celulă. Au urmat, sau au început în același timp, nu mai știu, violoncelele. . Era o pânză de sunete care învăluia și acapara pur și simplu.  Aproape că simțeam cum mi se ridică firele de păr de pe mână, mici brobonele mi s-au revărsat peste întregul corp. O căldură intensă și in acelasi timp linistitoare m-a acaparat cu totul. Mi-am înghițit lacrimile pentru că aveam totuși impresia că dacă încep să plâng, pierd sau deformez momentul.

Am citit că titlul piesei provine din latinescul oblivion/ oblivium care înseamnă a uita, sau mai degrabă condiția de a fi uitat, necunoscut. Considerat a fi unul dintre tangouri care îți rămâne întipărit în minte, bântuitor și atmosferic, este unul dintre cele mai populare ale lui Piazzolla. Două lucruri mi-au rămas în minte. Unul, că a întregit coloana sonoră a filmului Enrico IV’, adaptare după piesa lui Luigi Piradello.

Personajul principal este un actor care suferă un accident în timpul unui concurs. După ce își recapătă conștiința, uită de propria persoana și își asumă identitatea personajului pe care îl juca, Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea. A fi uitat. Melodia nostalgică începe ca o milonga lentă, un gen de muzică uruguană și argentiniană considerată a fi un precursor al tangoului. 

Al doilea, că melodiei i-au fost adăugate versuri și evocă natura trecătoare a iubirii. Amintirile dulci-amare rămân mult timp, chiar după ce o relație s-a încheiat și inevitabil, micile detalii, care au însemnat odinioară atât de mult, reapar din nou și din nou. Nostalgia și tristețea se împletesc precum o funie a trecutului, care pare să se (te) strângă din ce în ce mai mult. În același timp, se face aluzie și la ideea că uitarea este o parte naturală a trecerii mai departe. Oamenii se rătăcesc pe un peron de tren fără să arunce o privire, lăsând trecutul în urmă. Altfel n-ar putea-o lua de la capat. Și ar fi păcat, pentru ca nu știi niciodată ce te așteaptă dincolo de cortină. A uita.

Valul de emotii m-a învelit și aș fi vrut să fie cântată din nou și din nou. Nu o ascultasem niciodată, nu auzisem de compozitor, nu știam nimic de ea, cu toate aceastea, am lăcrimat de la primele acorduri. După ce m-am documentat, am înțeles și de ce. Sau cel puțin este povestea pe care mi-am spus-o.

Iar ploaia din seara concertului parcă a spălat ce era de spălat. Sau, cel puțin natura și-a îndeplinit partea ei, acum este rândul meu.