Perfecțiune ruginită

 

Văd o sferă perfect construită, fără nicio hibă. Linii curbate perfect, suprafața netedă, culori aprinse și strălucitoare. Mă minunez și mă gândesc oare câtă muncă și migală a investit cineva în a o construi.

Iar curiozitatea (sau poate natura mea cârcotașă) mă împinge să o analizez mai atent. La un moment dat, după ce a trecut momentul de uluire al perfecțiunii, găsesc un mic punct negru, care nu pare a fi la locul lui. Urmăresc firul și găsesc un mănunchi de canale insesizabile, care se ramifică din ce în ce mai mult, mai adânc înăuntrul sferei pe care o știam perfectă.

Realizez că o mănâncă la fel cum caria de lemn slăbește esența.

La fel cum rugina atinge strălucirea și rezistența fierului.

La fel cum apa prea multa dărâmă castelele de nisip.

La fel cum soarele prea arzător seacă pământul.

Și nu pot să nu fac asemănarea cu acei oameni pe care îi consideram perfecți. Ca statuile poleite și cu socluri înalte, tronau în amintirea mea precum eroii din povești. Care mă hipnotizau și nu mai vedeam nimic împrejurul meu. 

Încet încet, au început să-și piardă din putere. Nu mai sunt personajele care furau scena. S-au micșorat din ce în ce mai mult. Au devenit puncte. Acele puncte negre, aproape insesizabile, mâncate de rugină.

Și apoi nu pot să nu mai încerc un gând: oare nu suntem pixeli ai acestui loc/univers sau cum s-o numi? Eva îmi spunea acum câteva zile că atunci când era mică, vedea fiecare obiect/persoană în mii de punctulețe. Colorate și mișcătoare. Nu își dă seama când a încetat să mai vadă lucrurile așa. Probabil a fost un alt pas spre a "se face mare" și a pierde din puterile uimitoare pe care le avem când suntem copii.