povestiriledanei

  Prima zi în care am ajuns în Atena, am avut un gol în stomac. Mă așteptam la un oraș de vis, curat, sclipitor, pe care nu știu din ce motiv, îl asociam cu Grecia insulară, cu apele ei turcoaz, căsuțele văruite imaculat, cu tâmplărie albastră și împodobite de tufe de bougainvillea. Mai că mă îmbătam cu mirosul de flori, mare și soare arzător, chiar dacă eram la sfârșit de octombrie. În schimb am văzut multă mizerie, clădiri în paragină, o amestecătură de betoane, grafitti, schele ruginite. Lume pestriță, oameni fără adăpost. Mirosuri înțepătoare, cer albastru perfect ziua, dar cețos și fără stele noaptea, aveam să aflăm câteva ore mai târziu.  Am tras aer adânc și mi-am spus că trebuie să fie și frumusețe în acest oraș ce respiră istorie.  Am pornit pe jos până în piața Syntagma. Zoaie curgeau pe trotuarele cu pavele sparte, mașini și scutere circulau haotic. Din când in când mai apărea și câte un palmier, să curețe parcă retina. Din piața Syntagma, am zărit puț...

Sunt oglinzi care deformează. În ele te vezi cu părți ale corpului alungite, turtite, îngroșate, șterse.  Sunt și oglinzi în care apari cu toată stralucirea ta, nu neapărat perfectă sau cum îți imaginezi tu perfecțiunea, însă clar conturat. Am avut parte în zilele care au trecut de o experiență unică. Așa cum îi spuneam unei persoane tare dragi mie, nu există cuvinte pe care să le rostesc, simboluri pe care să le conturez, gusturi pe care să le gust sau mirosuri cu care să mă îmbăt, astfel încât să îmi arăt recunoștința pentru ceea ce am trăit. Și când spun trăit , spun simțit, învăluit, gustat, adulmecat, zâmbit. Am avut emoții. Pentru că a fost ceva nou pentru mine. Pentru că nu știam ce urmează să experimentez. Pentru că în primă fază îmi pun întrebarea dacă mă descurc, de parcă urmează să dau examenul vieții de fiecare dată când fac ceva nou. Pentru că în primă fază nu îmi acord credit că pot, știu, intuiesc. Ne-am intalnit în zona Horezu. Toamna pictase toți copacii. Păr...

  Mi-am propus să fiu toată viața supărată pe tine . Dar nu pot . Și nu vreau . Mi-a spus Eva într-o zi, după o ceartă. Avea dreptul să fie supărată. Nu chiar toată viața, dar destul de mult. Ea m-a iertat, eu încă nu. Mai am de lucrat la capitolul ăsta. Și la capitolul ăsta. Oameni în construcție . Așa a început Vlad o poveste în caietul lui dictando. Unde își mai așterne câteodată imaginația, spunând că într-o bună zi vrea să devină scriitor. Este fascinat de aventurile lui moș Pettson și Findus, motanul lui. Și a devenit și mai fascinat când a auzit că autorul cărților respective este un domn . Cât de frumos a spus! Fără să cunoască încă multe. Fără să trăiască încă multe. Și acum nu pot să nu mă gândesc că, pentru a vedea mai clar, nu ai nevoie de multe zile trecute pe Pământ. Ai nevoie de acea inocență nepătată de nimicurile care se transformă în uragane. În fiecare secundă ne construim, pentru următoarea secundă a existenței. Și tot așa. În fiecare secundă alegem cu...

Aseară am fost la o petrecere. Pentru prima oară am auzit de capoeira . Cuvântul provine din dialectul extinct Tupi și este o combinație între  ka'a  (pădure) și  paũ  (rotund), care face referire la zonele cu vegetație joasă din jungla braziliană, unde sclavii fugari reușeau să se ascundă.  Capoeira sunt arte marțiale braziliene, care își au originea în regiunea vest africană. Este o combinație fascinantă între lovituri de picior, acrobații și eleganță a dansului. Dansul luptei sau dansul zebrei a fost modul de supraviețuire a sclavilor aduși în Brazilia. Mă întrebam oare de ce se mai numește și dansul zebrei . Am citit că aceste animale au rezistat tuturor eforturilor de domesticire. Poate așa a fost și în cazul sclavilor. Li s-a furat viața, însă nu au reușit să le fure și identitatea. A fost modul lor de supraviețuire și autenticitate. Nu știam că un astfel de Capoeira club este și în București. Toți tineri, cu zâmbetul pe buze și o energie minunată care ...