Atena

 

Prima zi în care am ajuns în Atena, am avut un gol în stomac. Mă așteptam la un oraș de vis, curat, sclipitor, pe care nu știu din ce motiv, îl asociam cu Grecia insulară, cu apele ei turcoaz, căsuțele văruite imaculat, cu tâmplărie albastră și împodobite de tufe de bougainvillea. Mai că mă îmbătam cu mirosul de flori, mare și soare arzător, chiar dacă eram la sfârșit de octombrie.

În schimb am văzut multă mizerie, clădiri în paragină, o amestecătură de betoane, grafitti, schele ruginite. Lume pestriță, oameni fără adăpost. Mirosuri înțepătoare, cer albastru perfect ziua, dar cețos și fără stele noaptea, aveam să aflăm câteva ore mai târziu.  Am tras aer adânc și mi-am spus că trebuie să fie și frumusețe în acest oraș ce respiră istorie. 

Am pornit pe jos până în piața Syntagma. Zoaie curgeau pe trotuarele cu pavele sparte, mașini și scutere circulau haotic. Din când in când mai apărea și câte un palmier, să curețe parcă retina. Din piața Syntagma, am zărit puțin mai sus Parlamentul. 

Am rămas fascinați de celebra Gardă Prezidențială sau Garda Steagului, unitate de elită a armatei grecești, care a fost înființată în anul 1868. Avea rolul de a păzi palatul și familia regală, ulterior mormântul soldatului necunoscut, dezvelit în 1932, în memoria victimelor de război. Am citit că evzonos (denumirea celor din gardă) este un cuvânt care a fost prima dată amintit în Iliada și înseamnă bine îmbrăcat, bine echipat. Costumația pe care o poartă astăzi evzonii este neschimbată din anul 1970.

În zilele de sărbătoare, evzonii sunt îmbrăcați cu foustanella, cămașă și vestă. În timpul zilelor obișnuite, cele 3 obiecte vestimentare sunt înlocuite de doulamas, tunică lungă, de lână, având culoarea bleumarin sau kaki spre bej vara.

Foustanella are 400 de pliuri și reprezintă fiecare moment al înrobirii grecilor de către turci.

Farion sau pălăria de pâslă roșie, amintește de jertfa din războiul de independență a Greciei, iar ciucurele negru, de mătase, reprezintă lacrimile vărsate în timpul ocupației otomane.

Periskelide sunt ciorapi din lână albă, fixați pe picior cu o centură din piele.

Tsarouchia, pantofii, au talpă dură și groasă, fețele sunt din piele, iar in dreptul degetului mare au un pampon negru.

Fiecare evzon poarta o arma cu baionetă, care cântărește peste cinci kilograme. Ceea ce mi se pare fascinant însă, este tăria de a sta nemișcati, inexpresivi, fără să scoată un sunet, indiferent de saluturile și blițurile turiștilor, având o atitudine cu adevărat spartană.

După ce am plecat din piața Syntagma, ne-am lăsat purtați de șuvoiul de turiști si am ajuns la marginea cartierului Plaka, în piața Monastiraki. În sfârșit Atena aceea pe care o așteptam! Magazine de suveniruri de-o parte și de alta a străzii înguste pietruite, terase cu mese mici, unele cu scaune colorate, altele din fier forjat.

Razele soarelui apărau precum o cupolă biserica Panaghia Kapnikarea, una din cele mai vechi biserici din Atena, care datează din jurul anului 1050 și a fost construită pe un vechi templu păgân, dedicat zeițelor Atena sau Demetra. În fața bisericii era un grup de tineri dansatori, care poate că nu aveau cele mai bune mișcări, însă povestea dansată și mimica fiecăruia dintre ei, atrageau privirile turiștilor precum un magnet. Era un contrast între ei și biserică, însă așa am perceput întregul oras. Contrast între vechi și nou, între trecut și viitor, între frumos și urât. Important este să știi să le combini și să le accepți ca fiind parte dintr-un tot.

Tot în piața Monastiraki, am vizitat Biblioteca lui Hadrian. Succesor al împăratului Traian, om de stat rafinat, acesta era fascinat de Grecia, cultura și scrierile ei. Biblioteca avea rol de centru cultural, forum, depozit de arhivă și templu imperial. Se presupune că ar fi conținut mai mult de două zeci de mii de rulori de mare valoare, documente inestimabile. Din păcate, clădirea a fost devastată de raidurile herulilor. Plimbându-mă prin curtea bilbliotecii, îmi apăreau în minte sălile de lectură și de curs, rulourile de papirus, înflăcărarea erudiților.

Urmatoarea zi a fost despre Acropole. Acolo am aflat că visul mamei, pe vremea când era în liceu, era să viziteze Acropolele. Încă o dovadă că visele pot deveni realitate. Chiar și după jumătate de secol. Îi priveam zâmbetul și nostalgia cum se i împleteau pe față. Eram aproape de apus, iar razele o mângâiau.

Cea mai cunoscută acropolă din lume, grandioasă și fascinantă, distrusă în întregime de către perși, acum aproape 2700 de ani, a fost reconstruită în perioada lui Pericle. Cele mai importante temple de pe Acropole sunt Parthenon și Erechtheion.

Parthenonul, ridicat în cinstea zeiței Atena, simbolul Greciei Antice și o capodoperă a arhitecturii, a fost construit din marmură, având 46 de coloane exterioare și 19 interioare, care sunt ușor conice, pentru a oferi templului un aspect simetric. Coloanele din colț au un diametru mai mare comparativ cu celelalte. A fost pe rând templu, biserică și moschee. Diferențele pot fi unite într-un punct.

A trecut prin curemure, incendii, războaie, explozii și totuși a rezistat atâția mii de ani. Nemurire.

Erechtheion, distrus de perși odată cu Parthenonul vechi, a fost reconstruit și împărțit în două camere: una dedicată Atenei, unde era adăpostită statuia de cult din lemn a zeitei și o altă cameră în care erau altarele lui Poseidon- Erechtheus, Hephaistos și Boutes, fratele lui Erechtheus. Monumentul iese în evidență prin pridvorul său sudic, al cărui acoperiș este sprijinit pe cele șase cariatide. Stăteau semețe si nemișcate, pictate de apus. Ridicat în doar câțiva ani, un record la acea vreme, templul a fost construit din marmură adusă de pe muntele Pentelikon din apropiere. Urmele de fier, care cu timpul a oxidat, atrag razele soarelui și îi oferă o strălucire aparte. Fire invizibile de aur, care comunică cu zeii.

Pe panta sudică, urcând printre măslini și adăpostindu-ne de arșița soarelui, am rămas cu ochii ațintiți asupra Herodeonului, teatru antic construit în jurul anului 161 DC de către filozoful și politicianul Herodes Atticus în memoria soției sale. Distrus aproape 100 de ani mai târziu, avea o capacitate de aproximativ 5000 de spectatori. Structura sa era asemănătoare cu a unui teatru roman, diferența constând în acoperișul din lemn de cedru. Mii de ani mai tarziu, odeonul a fost restaurat în 1952 – 1953, de atunci ținându-se concerte și diferite evenimente. Unde de muzică care învăluie colina. Alt fel de auroră boreală.

Am închis ochii și mi-am imaginat piesele de teatru și uralele mulțimii Greciei Antice. Grație formei semicirculare a teatrului, vocile actorilor puteau fi auzite până în ultimul rând, chiar dacă aceștia vorbeau în șoaptă. Mai că îi vedeam pe actori, cu măștile lor mari, pentru a putea fi văzuți și de spectatorii din ultimele rânduri. Unele piese durau o zi întreagă. O zi întreagă în care cei saraci sau bogați uitau de tot și se hrăneau cu teatru. Cât de bogați deveneau cu toții!

A urmat Poarta lui Hadrian, arc de triumf construit în cinstea împăratului Hadrian. Ridicat tot din marmura extrasă din muntele Pentelikon, arcul are doua inscripții: pe partea dinspre Acropole - Aceasta este Atena, orașul antic Tezeu, iar pe partea opusă - Acesta este orașul lui Hadrian și nu al lui Tezeu. O delimitare clară a vechiului de nou. Am trecut pe sub Poarta zâmbind. Trecutul de prezent. Urmează viitorul.

A treia zi a fost despre Cap Sounion, cel mai sudic punct al peninsulei Attica și Templul lui Poseidon, alt monument important din Epoca de Aur a Atenei. Amplasat într-o magnifică zonă de coastă, era semn pentru marinarii greci că se apropie de casă.

Există o legendă, conform căreia regele atenian Aegeus s-a aruncat de pe stâncile de la Sounion, crezând că fiul său, Tezeu, a fost ucis în lupta cu Minotaurul. An de an, locuitorii din Atena trimiteau regelui Minos din Creta, șapte bărbați și șapte femei drept tribut. Aceștia erau aruncați într-un labirint și uciși de Minotaur, o creatură mitologică, jumătate om, jumătate taur. Tezeu s-a oferit să plece spre Creta și să ucidă Minotaurul. Și-a anunțat tatăl că dacă va câștiga, va ridica pânzele albe, însă dacă va fi ucis, pânzele corabiei vor fi negre. Deși Tezeu a ieșit învingător în lupta cu Minotaurul, a uitat să schimbe pânzele corabiei, iar tatăl său, nesuportând durerea, s-a aruncat de pe stânci. Drept tribut, Marea Egee a primit numele său.

Din cele 34 de coloane, astăzi au mai ramas 15. Din acest templu, așezat 60 metri deasupa mării, poți fi martorul celui mai frumos apus de soare. Tocmai de aceea, programul de vizită este de la ora 09:30 până la apus. Te pierzi în acel albastru turcoaz, pătat din loc în loc de bărci cu vele. Razele soarelui dansează în apă și ridică în aer milioane de puncte sclipitoare. Praf de zâne. Cât am stat acolo, am respirat liniște și libertate. Din loc în loc, mai apar răzleț câteva stânci, parcă să nu obosești de la atâta lin. Umbrele par să aibă alte forme pe pământ.

Ultima zi a fost despre insula Aeghina, insula fisticului. Nu am avut prea mult timp la dispoziție să vizitam, doar mânăstirea Sfânta Treime. Drumul pe mare până acolo însă, mi-a mângâiat părul și mi-a păstrat zâmbetul mult timp. Pescarușii de țineau după dunga albă, desenată de motoarele feribotului peste albastrul mării și prindeau din zbor mâncarea aruncată de turiști. Păreau atât de liberi.

Înainte de a ne îmbarca pe feribot, am făcut o baie în marea Egee, încă un contrast, între apa rece și căldura razelor de soare.

Am revenit în oraș îmbogățiți și triști că mica escapadă s-a terminat. Mai bogată cu imagini și fotografii, trăiri și empții pe care le-am încuiat într-un sertar al minții. Pe care-l pot deschide oricând am nevoie de zâmbete.