Vacanța, un mănunchi de emoții
Un
mănunchi de emoții în ultima săptămână. Păcat că vacanța nu durează mult, noroc
că putem să ne bucurăm de experiențe și emoții, pe care le încuiem într-o
clepsidră și le lăsăm să curgă într-un fir subțire, atât cât să ne ajungă până
la următoarea.
Anul
acesta a fost despre Iași și o mică parte din Bucovina.
Mi-au
luat peste 40 de ani să ajung în Iași. Un carusel care te poartă peste șapte
coline (Dealul Cetățuia, Dealul Galata, Dealul Copou, Dealul Breazu, Dealul
Sogari, Dealul Bucium și Dealul Repedea). Un oraș romantic, plin de verdeață,
plin de istorie, plin de vechi îmbinat cu nou, plin de oameni calzi și
primitori. Din preaplinul lui am inspirat energie.
Dintre
toate locurile pe care le-am vizitat, și pe care cu greu le-am așternut pe o
listă, căci posibilitățile sunt nenumărate, dar timpul este limitat, cel mai
mult m-au impresionat Aula Universității Gheorghe Asachi și Sala Pașilor Pierduți.
Când
am trecut pragul în Aulă, am simțit că sunt copleșită de emoție.
Nu îmi pot explica de ce, nici nu caut să aflu motivul, pur și simplu am simțit
o bucurie imensă, pe care nu am știut cum altfel să o exprim, decât prin
umezirea ochilor și nodul în gât.
Amfiteatrul
este înconjurat de o serie de ferestre încadrate de arcate și despărțite de
statuete, unite într-o horă imaginară. Fiecare statuie reprezintă, de fapt,
același personaj, Hermes, zeul cunoașterii. Brâul de marmură vernil și crem,
desparte șirul de ferestre de scaunele și băncile de lemn. Balustrada din lemn
lăcuit, este formată din 12 părți, fiecare cu câte 9 piloni. 9 și 12, cifre
magice, 9 atingerea idealurilor, 12 numărul puterii divine. Cum 12 poate fi împărțit
în jumătăți, sferturi, treimi, șesimi și doisprezecimi, poate fi ales ca etalon
al împărțirii timpului. 12 ore într-o zi, 12 luni în calendar, 12 zodii.
În
partea centrală a cupolei se află un luminator, încadrat de 10 medalioane, ce
înfățișeză personalități considerate simboluri nationale la vremea respectivă: Mihail Kogalniceanu, Ion Ionescu de la
Brad, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Alexandru Philipide, Grigore Cobălcescu,
Radu Cernătescu, Garabet Ibrăileanu, Dimitrie Baldazar, Haralamb Vasiliu. Spre
ignoranța mea, nu auzisem decât de jumătate, cât degetele de la o mână.
În
Aulă tronează două portrete de mari dimensiuni, ale regelui Carol I și reginei
Elisabeta. De altfel familia regală a avut un rol hotărâtor în înființarea
universității din Iași.
În
Sala Pașilor Pierduți am zăbovit mult timp. M-am pierdut în albastrul magic al
pictorului Sabin Bălașa, printre personajele strecurate pe pereți. Parcă
pluteam prin univers, unde m-am întâlnit cu inorogi, cu Prometeu și Icar, cu
Baba Dochia și luceafărul lui Eminescu. Când am ieșit afară, în lumea reală, aerul mi s-a părut
mai proaspăt, verdele mai verde, iar albastul cerului mai albastru.
La
casa memorială Mihail Sadoveanu, printre camerele deja în degradare și
mobilierul vechi, îmi imaginam cum iau naștere toate personajele din scrierile
lui. Mă plimbam însoțită de o înregistrare cu vocea scriitorului, care recita poeziile
lui Eminescu.
Seara
din Copou, admirând teiul lui Eminescu, vechi aproape 540 de ani, am savurat un
concert folk. Nu am reținut numele celui care mânuia cu atâta măiestrie chitara,
însă adulmecând mirosul ierbii și ascultând versurile, nu am făcut altceva decât
să zâmbesc și să fredonez:
“Iată
câte întrebări/ Se înnoadă tot mai strâns/ Până dau un nod în gât/ Și o lacrimă
de plâns/ Tocmai de aceea spun/ Că e foarte dificil/ Să-ți alegi din meserii/ Meseria
de copil”
La
mânăstirea Golia, în al cărei turn din păcate nu am putut urca, să admirăm
frumusețea orașului, am aflat că Ion Creangă a fost diacon pentru 6 ani și a
locuit într-o casă veche din curtea mânăstirii.
Frumusețea
Palatului Culturii nu poate fi descrisă în cuvinte. Construit în fosta curte
domnească medievală, a fost afectat de incendii, cutremure, al doilea război
mondial, însă astăzi apare ca o adevărată bijuterie ce gazduieste mai multe
muzee. Impresionant este și ceasul cu trei cadrane din turnul palatului, păzit
fiind de doi plăieși, îmbrăcați în costume naționale. Cele 8 clopote din turnul
palatului, la fiecare oră fixă, aruncă în văzduh Hora Unirii.
Biserica
Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur), ctitorie
a lui Vasile Lupu, a fost ridicată în doar 2 ani (1637-1639). Poate că totul a
pornit de la dorința lui Vasile Lupu de a așeza Modova pe harta lumii ortodoxe,
acesta fiind în competiție cu Matei Basarab, însă frumusețea mânăstirii este
copleșitoare. Dantelaria de piatră de pe
zidurile bisericii este de o frumusețe aparte. Câtă migală, câtă artă și cât
simț al frumosului trebuie să fi fost în acea perioadă, să ia naștere o
asemenea bijuterie!
În
chiliile mânăstirii a fost înființată prima tiparniță, de unde a ieșit
la lumină prima carte în limba română, tiparită în Moldova – Cazania sau Cartea
românească de învăţătură (1643). Tot aici, în curtea bisericii, unde funcționa Școala
Normală Vasiliană, a locuit în 1874 Mihai Eminescu.
Biserica
Sfantul Nicolae Domnesc (1491 – 1492), una din zecile de ctitorii ale lui Ștefan
cel Mare, era situată în vecinătatea Curții
Domnești, fapt pentru care aici au fost miruiți aproape toți domnitorii
Moldovei.
Teatrul
national din Iași, cu a lui frumoasă espalanadă, a fost înființat în 1840 de
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogalniceanu. Distrus în
totalitate de un incendiu, teatrul a fost reconstruit în locul fostei primării,
la finalul anilor 1800.
Să nu uit nici
de Râpa Galbenă. În zonă terenul este
argilos și străbătut de multe izvoare subterane, care își fac drum dinspre
Copou spre zona Bahluiului. Mult timp, în această zonă au existat exploatări
de argilă pentru construcții sau olărit, argila extrasă aici fiind folosită într-un
cartier al olarilor situat în apropiere. Pentru a se stabiliza terenul,
s-a luat decizia construirii acestui monument, denumit și esplanada Elisabeta.
A fost construit în spirit practic, însă este asociat cu locul unde în urmă cu
mulți ani se întâlneau Mihai Eminescu și Veronica Micle.
Călatoria
la Iași a luat sfârșit, iar în drum spre Bucovina, am poposit la Palatul
Ruginoasa și Castelul Sturdza (Miclăuseni). Palatul de la Ruginoasa a aparținut
timp de 200 de ani familiei Sturdza, însă în 1862 a fost cumpărat de Alexandru
Ioan Cuza.
Castelul
Sturdza ne-a fost atât de frumos prezentat de ghidul de acolo. Am aflat că a luat
naștere în urma unei povești de dragoste dintre George Sturza și soția sa,
Maria, care întorși din luna de miere de aproape un an și pasionați fiind de
artă și frumos, au fost inspirați să construiască un cămin. Castelul adăpostea
o colecție valoroasă de bijurerii, documente, tablouri, obiecte de artă
și o colecție impresionantă de cărți (aproximativ 60.000 de exemplare, multe
din ele fiind ediții princeps). Din păcate multe dintre cărți au fost arse pe
post de combustibil, în timpul celui de-al doilea război mondial de către soldații
ruși.
Am
plecat mult mai bogată din zona Iașilor, vechiul târg și fostă capitală a
Moldovei, plin de istorie și artă și frumos și toate cele.
Apoi
am poposit în minunata zonă a Bucovinei. Care mi-a clătit ochii și mi-a bucurat
sufletul și m-a molipsit cu pofta de viață. Primul pas a fost Voronet,
supranumită Capela Sixtină a Estului și una dintre cele mai frumoase
ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Când am pășit în curtea mânăstirii, am simțit
o liniște care m-a cuprins la fel cum sugativa atrage cerneala. Pas cu pas.
Picturile exterioare te învăluie în albastru și verde. De altfel, albastru’ de Voroneț este considerat de
specialiștii în arte plastice ca fiind unic în lume și adesea este asociat cu
roșul lui Rubens sau verdele lui Verones.
Pe aleea ce duce spre mânăstire,
am poposit la Odaia Bunicii. Un loc pictat și sculptat cu
atât de mult suflet de oameni care păstrează tradițiile locului. Am îmbrăcat straiul
bucovinean. Ia cusută cu migală de mâinile crapate de atâta muncă ale vreunei
bunici, cojocul cu miros de lână și iarbă, împodobit cu flori de câmp, fota strânsa
bine cu cingatoarea și baticul în culori vii, un roșu aprins domolit din loc în
loc de verde și albastru. Am simțit că îmi curge prin vene toată bucuria vieții
de la țară, adierea vântului, mirosul câmpului și foșnetul frunzelor, cântecul
ciocârliei și truda pământului.
Urmatoarea zi a început
cu încă o experiență de neuitat, oferită de alți oameni minunați. Tiroliana de
la Palma, cea mai lungă din Europa de Est, de peste un kilometru lungime și la
o înălțime de 100 metri. Pornești de pe o platformă de lemn, zbori deasupra
brazilor, miroși vântul, simți libertatea, treci de o mică poieniță și ajungi
la final dezamăgit că doar ce ai apucat să clipești și totul s-a terminat.
Adrenalina ne-a mai
fost potolită de niscaiva smerenie de la mânăstirea Sucevița, așezată la
poalele Obcinei Mari, între dealuri pline de verdeață. După ce am trecut zidul
de piatră, căci aveam impresia că pășesc într-o fortareață, am rămas stană când
am intrat în curte. În mijloc a apărut mânăstirea care pastrează încă farmecul
monahal vechi. Pereții exteriori pictați cu la fel de multă migală și măiestrie,
parcă lasă să respire cântările bisericești de odinioară.
Am pornit din nou la
drum și am poposit în Marginea, o localitate cunoscută pentru măiestria artiștilor
ceramici. Am stat aproape jumatate de oră în fața roții olarului, când dintr-o
bucată banală de lut, a luat naștere un obiect artizanal atât de minunat. Din mâinile
meșteșugarilor ies la inveală vase de orice tip, decorate apoi cu imagini care îți
taie răsuflarea.
Putna, supranumită de
Mihai Eminescu Ierusalimul Neamului Românesc. Mi s-a părut mai sobră
comparativ cu Sucevița și Voroneț, nu este printre preferatele mele, însă
respiră istorie.
Am terminat săptămâna
tristă că a zburat, însă recunoscătoare că am avut parte de asemenea experiențe.
❤️
ReplyDeleteCitesc și nu pot pune nici o întrebare
ReplyDelete