Vacanța, un mănunchi de emoții

 

Un mănunchi de emoții în ultima săptămână. Păcat că vacanța nu durează mult, noroc că putem să ne bucurăm de experiențe și emoții, pe care le încuiem într-o clepsidră și le lăsăm să curgă într-un fir subțire, atât cât să ne ajungă până la următoarea.

Anul acesta a fost despre Iași și o mică parte din Bucovina.

Mi-au luat peste 40 de ani să ajung în Iași. Un carusel care te poartă peste șapte coline (Dealul Cetățuia, Dealul Galata, Dealul Copou, Dealul Breazu, Dealul Sogari, Dealul Bucium și Dealul Repedea). Un oraș romantic, plin de verdeață, plin de istorie, plin de vechi îmbinat cu nou, plin de oameni calzi și primitori. Din preaplinul lui am inspirat energie.

Dintre toate locurile pe care le-am vizitat, și pe care cu greu le-am așternut pe o listă, căci posibilitățile sunt nenumărate, dar timpul este limitat, cel mai mult m-au impresionat Aula Universității Gheorghe Asachi și Sala Pașilor Pierduți.

Când am trecut pragul în Aulă, am simțit că sunt copleșită de emoție. Nu îmi pot explica de ce, nici nu caut să aflu motivul, pur și simplu am simțit o bucurie imensă, pe care nu am știut cum altfel să o exprim, decât prin umezirea ochilor și nodul în gât.

Amfiteatrul este înconjurat de o serie de ferestre încadrate de arcate și despărțite de statuete, unite într-o horă imaginară. Fiecare statuie reprezintă, de fapt, același personaj, Hermes, zeul cunoașterii. Brâul de marmură vernil și crem, desparte șirul de ferestre de scaunele și băncile de lemn. Balustrada din lemn lăcuit, este formată din 12 părți, fiecare cu câte 9 piloni. 9 și 12, cifre magice, 9 atingerea idealurilor, 12 numărul puterii divine. Cum 12 poate fi împărțit în jumătăți, sferturi, treimi, șesimi și doisprezecimi, poate fi ales ca etalon al împărțirii timpului. 12 ore într-o zi, 12 luni în calendar, 12 zodii.

În partea centrală a cupolei se află un luminator, încadrat de 10 medalioane, ce înfățișeză personalități considerate simboluri nationale la vremea respectivă: Mihail Kogalniceanu, Ion Ionescu de la Brad, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Alexandru Philipide, Grigore Cobălcescu, Radu Cernătescu, Garabet Ibrăileanu, Dimitrie Baldazar, Haralamb Vasiliu. Spre ignoranța mea, nu auzisem decât de jumătate, cât degetele de la o mână.

În Aulă tronează două portrete de mari dimensiuni, ale regelui Carol I și reginei Elisabeta. De altfel familia regală a avut un rol hotărâtor în înființarea universității din Iași.

În Sala Pașilor Pierduți am zăbovit mult timp. M-am pierdut în albastrul magic al pictorului Sabin Bălașa, printre personajele strecurate pe pereți. Parcă pluteam prin univers, unde m-am întâlnit cu inorogi, cu Prometeu și Icar, cu Baba Dochia și luceafărul lui Eminescu. Când am ieșit afară, în lumea reală, aerul mi s-a părut mai proaspăt, verdele mai verde, iar albastul cerului mai albastru.

La casa memorială Mihail Sadoveanu, printre camerele deja în degradare și mobilierul vechi, îmi imaginam cum iau naștere toate personajele din scrierile lui. Mă plimbam însoțită de o înregistrare cu vocea scriitorului, care recita poeziile lui Eminescu.

Seara din Copou, admirând teiul lui Eminescu, vechi aproape 540 de ani, am savurat un concert folk. Nu am reținut numele celui care mânuia cu atâta măiestrie chitara, însă adulmecând mirosul ierbii și ascultând versurile, nu am făcut altceva decât să zâmbesc și să fredonez:

“Iată câte întrebări/ Se înnoadă tot mai strâns/ Până dau un nod în gât/ Și o lacrimă de plâns/ Tocmai de aceea spun/ Că e foarte dificil/ Să-ți alegi din meserii/ Meseria de copil”

La mânăstirea Golia, în al cărei turn din păcate nu am putut urca, să admirăm frumusețea orașului, am aflat că Ion Creangă a fost diacon pentru 6 ani și a locuit într-o casă veche din curtea mânăstirii.

Frumusețea Palatului Culturii nu poate fi descrisă în cuvinte. Construit în fosta curte domnească medievală, a fost afectat de incendii, cutremure, al doilea război mondial, însă astăzi apare ca o adevărată bijuterie ce gazduieste mai multe muzee. Impresionant este și ceasul cu trei cadrane din turnul palatului, păzit fiind de doi plăieși, îmbrăcați în costume naționale. Cele 8 clopote din turnul palatului, la fiecare oră fixă, aruncă în văzduh Hora Unirii.

Biserica Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur), ctitorie a lui Vasile Lupu, a fost ridicată în doar 2 ani (1637-1639). Poate că totul a pornit de la dorința lui Vasile Lupu de a așeza Modova pe harta lumii ortodoxe, acesta fiind în competiție cu Matei Basarab, însă frumusețea mânăstirii este copleșitoare.  Dantelaria de piatră de pe zidurile bisericii este de o frumusețe aparte. Câtă migală, câtă artă și cât simț al frumosului trebuie să fi fost în acea perioadă, să ia naștere o asemenea bijuterie!

În chiliile mânăstirii a fost înființată prima tiparniță, de unde a ieșit la lumină prima carte în limba română, tiparită în Moldova – Cazania sau Cartea românească de învăţătură (1643). Tot aici, în curtea bisericii, unde funcționa Școala Normală Vasiliană, a locuit în 1874 Mihai Eminescu.

Biserica Sfantul Nicolae Domnesc (1491 – 1492), una din zecile de ctitorii ale lui Ștefan  cel Mare, era situată în vecinătatea Curții Domnești, fapt pentru care aici au fost miruiți aproape toți domnitorii Moldovei.

Teatrul national din Iași, cu a lui frumoasă espalanadă, a fost înființat în 1840 de Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri și Mihail Kogalniceanu. Distrus în totalitate de un incendiu, teatrul a fost reconstruit în locul fostei primării, la finalul anilor 1800.

Să nu uit nici de Râpa Galbenă.  În zonă terenul este argilos și străbătut de multe izvoare subterane, care își fac drum dinspre Copou spre zona Bahluiului. Mult timp, în această zonă au existat exploatări de argilă pentru construcții sau olărit, argila extrasă aici fiind folosită într-un cartier al olarilor situat în apropiere. Pentru a se stabiliza terenul, s-a luat decizia construirii acestui monument, denumit și esplanada Elisabeta. A fost construit în spirit practic, însă este asociat cu locul unde în urmă cu mulți ani se întâlneau Mihai Eminescu și Veronica Micle.

Călatoria la Iași a luat sfârșit, iar în drum spre Bucovina, am poposit la Palatul Ruginoasa și Castelul Sturdza (Miclăuseni). Palatul de la Ruginoasa a aparținut timp de 200 de ani familiei Sturdza, însă în 1862 a fost cumpărat de Alexandru Ioan Cuza.

Castelul Sturdza ne-a fost atât de frumos prezentat de ghidul de acolo. Am aflat că a luat naștere în urma unei povești de dragoste dintre George Sturza și soția sa, Maria, care întorși din luna de miere de aproape un an și pasionați fiind de artă și frumos, au fost inspirați să construiască un cămin. Castelul adăpostea o colecție valoroasă de bijurerii, documente, tablouri, obiecte de artă și o colecție impresionantă de cărți (aproximativ 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediții princeps). Din păcate multe dintre cărți au fost arse pe post de combustibil, în timpul celui de-al doilea război mondial de către soldații ruși.

Am plecat mult mai bogată din zona Iașilor, vechiul târg și fostă capitală a Moldovei, plin de istorie și artă și frumos și toate cele.

Apoi am poposit în minunata zonă a Bucovinei. Care mi-a clătit ochii și mi-a bucurat sufletul și m-a molipsit cu pofta de viață. Primul pas a fost Voronet, supranumită Capela Sixtină a Estului și una dintre cele mai frumoase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Când am pășit în curtea mânăstirii, am simțit o liniște care m-a cuprins la fel cum sugativa atrage cerneala. Pas cu pas. Picturile exterioare te învăluie în albastru și verde. De altfel, albastru’ de Voroneț este considerat de specialiștii în arte plastice ca fiind unic în lume și adesea este asociat cu roșul lui Rubens sau verdele lui Verones.

Pe aleea ce duce spre mânăstire, am poposit la Odaia Bunicii. Un loc pictat și sculptat cu atât de mult suflet de oameni care păstrează tradițiile locului. Am îmbrăcat straiul bucovinean. Ia cusută cu migală de mâinile crapate de atâta muncă ale vreunei bunici, cojocul cu miros de lână și iarbă, împodobit cu flori de câmp, fota strânsa bine cu cingatoarea și baticul în culori vii, un roșu aprins domolit din loc în loc de verde și albastru. Am simțit că îmi curge prin vene toată bucuria vieții de la țară, adierea vântului, mirosul câmpului și foșnetul frunzelor, cântecul ciocârliei și truda pământului.

Urmatoarea zi a început cu încă o experiență de neuitat, oferită de alți oameni minunați. Tiroliana de la Palma, cea mai lungă din Europa de Est, de peste un kilometru lungime și la o înălțime de 100 metri. Pornești de pe o platformă de lemn, zbori deasupra brazilor, miroși vântul, simți libertatea, treci de o mică poieniță și ajungi la final dezamăgit că doar ce ai apucat să clipești și totul s-a terminat.

Adrenalina ne-a mai fost potolită de niscaiva smerenie de la mânăstirea Sucevița, așezată la poalele Obcinei Mari, între dealuri pline de verdeață. După ce am trecut zidul de piatră, căci aveam impresia că pășesc într-o fortareață, am rămas stană când am intrat în curte. În mijloc a apărut mânăstirea care pastrează încă farmecul monahal vechi. Pereții exteriori pictați cu la fel de multă migală și măiestrie, parcă lasă să respire cântările bisericești de odinioară.

Am pornit din nou la drum și am poposit în Marginea, o localitate cunoscută pentru măiestria artiștilor ceramici. Am stat aproape jumatate de oră în fața roții olarului, când dintr-o bucată banală de lut, a luat naștere un obiect artizanal atât de minunat. Din mâinile meșteșugarilor ies la inveală vase de orice tip, decorate apoi cu imagini care îți taie răsuflarea.

Putna, supranumită de Mihai Eminescu Ierusalimul Neamului Românesc. Mi s-a părut mai sobră comparativ cu Sucevița și Voroneț, nu este printre preferatele mele, însă respiră istorie.

Am terminat săptămâna tristă că a zburat, însă recunoscătoare că am avut parte de asemenea experiențe.