Despre prejudecăți

 

În urmă cu doi, am mers la o mânăstire din Argeș. Mai degrabă pentru traseul până acolo, decât pentru obiceiul de a vizita lăcașuri de cult. Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă se află la o altitudine de 881 m, între Valea lui Coman și Valea Chiliilor. Cunoscută și sub numele de Meteora României (ce-i drept, la o scară mult mai mică) are poziție strategică, fiind situată într-un loc perfect de panorama pentru a cuprinde cu vederea valea prin care se unduiește râul Dâmbovița.

Accesul spre mânăstire se face de la drumul principal, pe o potecă îngustă prin pădure, traseul fiind unul ușor, de mai puțin de o oră. Poteca șerpuiește printre rădăcinile întortochiate ale copacilor și gardurile improvizate pe traseu. Nu ai cum să te rătăcești.

Trecusem de multe ori pe drumul principal, în drum spre munte sau cine știe ce alte destinații pe care le-am avut. Țin minte că îmi rămăsese întipărită pe retină imaginea cu satul Cetățeni. Sat predominant locuit de romi, pe care îl asociam doar cu favele din Brazilia sau India. Fotografii ale favelelor mai exact, căci nu am ajuns acolo. Sau imagini plăsmuite din cărți și filme. Casele, de fapt încropelile, că nu le pot numi case, sunt parcă lipite  la nimereală, bucăți de carton, celofan și lemn, metale sau țigle, pământ, chirpici, lut, totul este îngrămădit anapoda, cât să dea impresia că ar putea rezulta un acoperământ. Sau o improvizație. Sau un aici ar trebuie să fie o casă, care să ne adăposteasca de frig, ploaie, ninsoare sau arșiță. Cred că și dacă încercam să desenez cu creta pe asfalt, nu aveam atâta imaginație cum am văzut acolo.

Aveam o strângere de inimă pe măsură ce mă apropiam de sat și căutam parcarea (de fapt o bucată mai lată de ciment, în fața magazinului sătesc, unde probabil se vindea pe caiet) de unde citisem că începe traseul spre mânăstire. Parcă și gps-ul părea înghetat, că tot încerca să mă localizeze și nu întelegeam ce direcții să urmez. Când am încercat să virez la dreapta, pe o străduță îngustă, cât un pod suspendat de lemn de-a lungul râului, am văzut cum se îndreapta în fugă spre mine un localnic, dând agitat din mâini. Am blocat ușile în următoarea secundă. Nu mai țin minte toate gândurile pe care le-am avut, ci doar strângerea de inimă și fiorul rece care mi-a străbătut corpul.

- Doamnă, vreți să mergeți la mânăstire?

- Da, abia am articulat când am lăsat geamul de la mașină în jos, doar câțiva centimetri, cât să iau o gura de aer și să mă simt în siguranță.

- Trebuie să vă întoarceți, intrați iar pe drumul asfaltat și mai mergeți o sută de metri, iar pe partea stângă este parcarea. Nu înțeleg de ce gps-ul vă bagă pe aici, dar este o stradă care se înfundă și o să va fie greu să întoarceți.

Și da, știa ce este gps și da, a ales să mă ajute fără să cer eu.

I-am mulțumit și am ridicat geamul de la mașină, rușinată că m-am grăbit să judec. Mi-a vorbit atât de frumos.

Uitasem episodul cu mânăstirea, care s-a întâmplat acum mai bine de trei ani, în ianuarie 2022. Până săptămâna aceasta, când am realizat că iar m-am grăbit să judec.

Am început renovatul apartamentului. Sunt mai mult decât copleșită cu tot ceea ce se întâmplă, casa este un haos care mă obosește mai mult mental, nu știu de unde să încep și unde să termin.

Pentru a elibera cât mai mult din mobila veche și trecutul meu, am hotărât să donez mare parte din lucruri:

- Gunoiul unora, nevoia altora, îmi spunea vecina de la parter.

După ce am vorbit cu o persoană care mi-a trimis mesaj că ar vrea să ridice canapeaua și am stabilit toate detaliile, am intrat pe contul ei, să răsfoiesc fotografiile postate. Iar am simtit un fior rece, când am văzut ca este de etnie romă. Și începusem să îmi fac tot felul de scenarii, unde să ascund actele și lucrurile de valoare. Mă tot gândeam pe cine să sun, să nu fiu singură atunci când vin, să nu mi se întâmple ceva. Până când am pus stop gândurilor și scenariilor (poate și pentru faptul că cele câteva persoane la care mă gândisem, nu erau în oraș).

Iar după ce au plecat soțul doamnei și prietenul lui care venise să îl ajute la cărat (un băiat care nu părea să aibă mai mult de 15 ani, dar care avea o forță care pe mine m-a uluit), mi-am amintit imediat de episodul cu satul Cetățeni. Pentru că și ei mi-au parut atât de blânzi și cu mult bun simț. În plus și recunoscători. Pentru canapea, dar și pentru cana de apă rece pe care le-am oferit-o înainte de a pleca. Mărunței, curați, obosiți și roșii în obraji de la efort, cu ochii plini de mulțumire, au închis ușa și au plecat.

Nu știu dacă sunt așa în cea mai mare parte a timpului lor. Nu îi cunosc deloc. Însă pe mine m-au ajutat să mai învăț ceva. De fapt să îmi reamintesc să nu mai judec. Este foarte ușor să cataloghezi și să arunci în aceeași oală pe toată lumea. Doar pentru a te simți tu superior. Sper să nu mai uit așa de ușor.

Daca tu te schimbi, lumea din jurul tău se schimbă.