Bulgaria

 

Eram în clasa a doua când am fost în prima excursie în străinătate, la Ruse. Chiar dacă era în timpul regimului comunist, Bulgaria nu reprezenta o amenințare la adresa doctrinei și am putut trece granița. Țară tot comunistă, la fel de săracă/ bogată ca și noi. Nu îmi amintesc mare lucru, doar de motelul din Giurgiu, când toată noaptea nu am auzit decât zgomotul camioanelor și tirurilor. Îmi jucau pe pleoape luminile farurilor și firmei luminoase de la motel, care avea un bec ce pâlpâia enervant și scotea un zgomot înfundat și ascuțit în același timp.

Îmi amintesc cum ne-am oprit la vama și am schimbat leii în leva. Nu mai știu sumele, însă când am văzut banii în palmă, nici nu m-am gândit să merg să cumpăr ceva, îmi imaginam doar cum i-i voi da părinților. Pesemne rămăsesem cu ideea că nu se descurcă așa bine cu banii. Învățătoarea fratelui meu, căci cu ea am mers în excursie, a fost cuprinsă de un sentiment pe care nu îl pot defini, extrem de iubitoare mi-a explicat că nu pot folosi leva în România. A avut grijă fratele meu sa îi cheltuiască, nu mai știu ce a cumpărat. Eu descumpanită, el fericit, cu brațele pline de gumă de mestecat și dulciuri probabil, ne-am urcat în autocar în ne-am întors acasă. Doar atât îmi amintesc de Bulgaria de atunci, nimic mai mult.

Între timp am mers de mai multe ori în țara vecină și la mare și în stațiunile de schi. Ne cuprinsese și pe noi febra vacanțelor ieftine și a serviciilor mai bune oferite.

Iar zilele acestea libere din vacanța de Paște, am mers tot în Bulgaria. De data aceasta, parcă am reușit să mă bucur altfel de experiență și să o savurez în alt mod. De fapt să o savurez și atât.

Ne-am cazat în Arbanasi. Situat pe un platou înalt, la doar 4 km de Veliko Târnovo, este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cele mai pitorești sate din țară. Denumirea satului provine de la cuvântul arbanas, care înseamnă albanezi. Ciudat lucru, mai ales că locuitorii nu au fost albanezi. Arhitectura caselor de acolo, verdele crud care îmbrățișează pur și simplu totul, mirosul de salcâm și soc, liniștea, m-au transpuns într-o lume de basm.

În prima zi când am ajuns acolo, ne-am plimbat pe străzile întortocheate, pietruite din centru și am ajuns în curtea unei biserici. Ulterior am aflat că este vorba despre biserica Sf Dimitrie, care datează de la mijlocul secolului al XVI-lea și este cel mai vechi monument de cult din sat. Aflată în centrul localității, este construită din cărămidă și piatră, cu o arhitectură tipică pentru bisericile din localitate.

Din păcate era închisă pentru restaurare și nu am putut să o vizităm. Mi-a plăcut atât de mult aspectul rustic al bisericii, destul de scundă, fără turle imense și cruci impunătoare. Cumva pământească și mai aproape de simplitate, dar totuși atât de măreață. M-am trântit în iarbă, învăluită de mirosul verde crud și am privit dansul norilor.

Am ajuns apoi la marginea satului, într-un punct de unde vedeam desfășurat Veliko Târnovo. Înconjurat de trei coline, Tzarevets, Trapezitsa și Sveta Gora, orașul este împodobit de relieful său ondulat, de păduri și stânci și străbătut de râul Iantra. Am nimerit și ora de apus, când totul părea îmbogățit cu parf de aur, împrăștiat peste toată valea. Gogoși aburinde cu zahăr tos.

Următoarea zi ne-am plimbat prin împrejurimi. Am vizitat cascada și canionul Hotnitsa. Acestea mai sunt cunoscute și sub denumirea Kaya Bunar, nume care provine din turcă și înseamnă izvor de stâncă. Deși căderea apei nu este foarte mare, lacul format are o culoare turcoaz atât de intensă, încât pare ireală. Am asemuit lianele și mușchii stâncilor cu intrarea într-un portal magic. Prin stânga, pe niște scări vericale, începe traseul în canion. Am ajuns destul de repede deasupra cascadei și am rămas uimită să descopăr că un fir de apă atât de plăpând, se transformă câțiva zeci de metri mai jos și câteva secunde mai tarziu, în cascadă.

Traseul șerpuiește prin pădure, vegetația este destul de bogată și îți poti imagina că esti la sute de km de civilizație. Am traversat numeroase poduri din lemn, unele mai șubrede, altele mai zdravene, am trecut pe deasupra unor ochiuri de apă picurate cu libelule negre-verzui, am trecut printre stânci atât de apropiate încât ne întrebam dacă ne putem strecura printre ele. Miroasea atât de intens a verde și a pământ umed. Liniștea profundă era spartă din când în când de triluri de păsări sau voci ale turiștilor.

Următoare oprire a fost Leagănul Iubirii. După un traseu destul de scurt, dar solicitant, pe o potecă șerpuitoare prin pădure, am ajuns din nou într-un punct de panoramă, din care se vedea orașul Veliko. Autorul leagănului este necunoscut, însă acesta a devenit un loc de atracție, menționat ca și obiectiv turistic. Bucata roșie de lemn este prinsă cu lanțuri și corzi între doi pini. Corzile fiind destul de lungi, balansul către vale este la fel de mare, așa că pentru câteva secunde am avut impresia că plutesc și am lumea la picioare. Nu pot explica sentimentul de libertate și bucurie pe care l-am avut în acele câteva minute. Balansul pinilor și dansul norilor m-au transpus într-o simfonie, iar eu mă simțeam cheia sol.

Când am ajuns la Tsaravets, rămăsesem fără o mare parte din energie. Ne-am întins din nou pe un covor de iarbă și am privit cerul. Tsaravets a fost una dintre cele mai mari cetăți din zona balcanilor, fiind chiar comparată cu Roma sau cu Constantinopolul din acele timpuri. Cea mai bogată și mai bine apărată cetate la sud de Dunăre, aceasta a fost capitala celui de-al doilea regat bulgar. A fost menționată prima dată în anul 1190, însă a fost asediată și distrusă în 1393 de otomani, asedierea ei ducând și la căderea regatului bulgar. Restaurarea cetății a început în 1930 și a durat mai bine de 50 de ani. Situată în cel mai înalt punct, catedrala patriarhală a fost reconstruită în 1981. Când am intrat în catedrală, am avut aproape instantaneu o stare de discomfort și nu am stat mai mult de câteva minute. Picturile murale mi s-au părut cele mai slute și înfricoșătoare pentru o biserică, având un stil care te duce mai degrabă cu gândul la apocalipsă, nicidecum la pace sau liniște. Se pare că intuiția nu m-a înșelat, am citit ulterior că nu a fost sfințită de Biserica Ortodoxă bulgară, rămânând doar o atracție turistică.

Ne-am întors la pensiune și ne-am bucurat de priveliștea de acolo. Îmi doream de ceva vreme să stau într-un ciubăr și visul mi s-a împlinit. Căldura apei mă mângâia, mă simțeam protejată și binecuvantată de copacul sub care era așezat. Iar dealurile împădurite din departare, le asemuiam cu perioadele din viața mea: unele de un verde mai deschis, altele de un verde mai întunecat, unele mai bogate, altele mai puțin bogate, unele cu pante mai line, altele cu pante mai abrupte, unele mai apropiate, altele mai îndepartate. Însă împreună formează un tablou perfect, exact cum trebuie să fie. Nimic în plus sau în minus pentru a crea perfecțiunea.

A treia zi ne-am început-o cu vizitarea casei muzeu Konstantsaliev. Deținută inițial de cea mai mare familia din Arbanasi, Tafrili, această casă este una dintre cele mai remarcabile monumente ale arhitecturii din Arbanasi. Din stradă nu reușești să îți dai seama de frumusețea contrucției, este ascunsă de un zid gros de piatră. Curtea interioară este plină de verdeață și doar când pășești poți zări casa în toată splendoarea ei. Tavanele camerelor sunt împodobite de bârne masive din lemn și contrastează atât de elegant cu albul imaculat al pereților, încadrați la fel de minunat de tâmplăria geamurilor. Mă plimb prin casă și îmi pare că aud sunetul pantofilor cum pășeau în urmă cu sute de ani pe podelele din cărămidă și piatră. Aproape că simt mirosul sobelor de zidărie, unele simple, altele împodobite cu motive florale sau populare.

Biserica Nașterii Domnului, la fel ca Sf Dimitrie, m-a fermecat prin faptul că nu are turlă și seamănă mai degrabă cu o casă tradițională decât cu o biserică. A fost construită spre sfârșitul secolului al XVI-lea, iar pereții și tavanul sunt acoperiți în întregime de picturi, care se află într-o stare uimitor de bună. Au fost realizate în aproape nouă decenii. O viață de om. Culorile sunt atât de liniștitoare și îți insuflă așa o liniște și pace.

Ultima zi am petrecut-o în Veliko Târnovo. De foarte multe ori am trecut prin oraș, în drumurile noastre spre stațiunile montane sau spre mare. Nu îl găseam un oraș atrăgător, ba chiar îl consideram urât. Pesemne nu eram suficient de deschisă pentru a-i aprecia frumusețea ascunsă. Cele trei coline și râul Iantra, străzile pietruite, cu o groază de scări de urcat și coborât, îi oferă orașului un farmec aparte. Nu toate casele sunt restaurate, unele sunt chiar în paragină, însă totul mi-a părut atât de bine îmbinat.

Construită în anul 1861 de un bogat negustor turc, casa Serafkina găzduiește un micuț muzeu etnografic. Din strada Gurko, casa pare micuță, având un singur etaj. De pe malul râului însă, pe colina stâncosă curg spre apă cele 5 etaje, o raritate arhitecturală în acele vremuri. Decorațiunile interioare sunt originale din secolul al XIX lea, având chiar fotografiile familiei pe pereți și dând impresia că proprietarii încă locuiesc acolo. Tavanul este în intregime sculptat în lemn și reprezintă un soare. Parcă simțeam razele cum se revarsă în încăperi și ne mângâiau pielea. Balustrada din fier forjat încadrează delicat sala de la etaj. Numeroasele ferestre lasă lumina naturală să coloreze interiorul cu bucurie. M-am transpus în trecut, ba chiar mi-am imaginat seratele nobilimii de atunci.

Strada Gurko poartă numele mareșalului rus, Iosif Gurko, cel care a eliberat orașul de sub ocupație otomană, în anul 1877 și a avut un rol important în timpul războiului ruso-turc. Casele sunt înghesuite și au etajul ieșit în afară, după modelul turcesc, apărut în arhitectura balcanică din nevoia de spațiu. Tufe de trandafiri și iederă se revarsă precum o dantelă peste multe fațade, unele renovate, altele în paragină, dar care mă duceau cu gândul la perfect.

Samovodska Charshia (charshia înseamnă bazar) este denumită și strada meșteșugarilor, căci în secolul al XIX-lea, aici ajungeau meșteșugarii din Samodovenie, un sat apropiat de vechea capitală a imperiului bulgar, să își vândă mărfurile. Cu timpul, aceștia și-au deshis propriile magazine și au început să se mute treptat în oraș. Magazine de suveniruri, ateliere de olărit, țesut, fierărie, tâmplărie sau pictură de icoane, miros de piele și culori aprinse de ceramică, pavajul de piatră, turiștii care mișună și se opresc să facă fotografii, totul este un tablou în mișcare, viu, colorat, plin de poftă de viață.

Ne-am oprit la o cafenea micuță și cochetă, să ne odihnim. Din pură întâmplare, am aflat că era deschisă în interiorul vechiului han Hadji Nikoli, clădire construită în 1858 și care a aparținut unui comerciant bulgar extrem de bogat. Acesta a avut proprietăți comerciale în multe orașe europene, printre care și București. Și-a cheltuit cea mai mare parte din avere sprijinind lupta bulgarilor pentru independența religioasă. Cladirea a fost folosită drept depozit de mărfuri pentru meșteșugarii din localitate, ulterior fiind deschise în incinta ei și croitorii, ateliere și magazine. Acest han este singurul din cele 70 de hanuri, care a supraviețuit de-a lungul timpului. Cu o curte interioară pavată cu piatră, o tufă de trandafiri care împodobește o parte din fațadă, arcade și bolte unduitoare, păstrează parcă puțin din parfumul vremurilor trecute.

Ne-am oprit apoi la un restaurant conchet, o afacere de familie doar cu câteva mese și feluri de mâncare, de pe terasa căruia simțeam ca pot atinge zidurile bisericii Constantin și Elena. O bicicletă era agățată de un zid de piatră, năpădit de verdeață și care te îmbia să îți imaginezi cum pedalezi pe o pistă imaginară către cer. Proprietara extrem de prietenoasă, a povestit cu noi despre filme de demult și actori care ne provocau imaginația. Nimic grandios, nimic chicios, o simplitate atât de bogată.

Ne-am încheiat călătoria în Veliko Târnovo mergând la un concert rock, susținut de două formații bulgărești. O altă experiență inedită, nu am înțeles nimic din versurile lor, însă energia celor de acolo m-a făcut să cred că toți vorbim aceeași limbă.

Pe drumul spre întoarcere parcă voiam să amânăm puțin momentul reluării cotidianului. Am zărit un indicator spre un obiectiv turistic și ne-am hotărât să ne abatem de la drum. Ce sentiment minunat să te lași purtat de intuiție și să îți oferi momente de a te lăsa surprins! Am ajuns la bisericile rupestre din Ivanovo. Locuite de călugării din anii 1220, până în secolul al XVII-lea, au fost săpate în stâncă solidă și te cuceresc prin frescele atât de bine conservate. Se presupune că au existat peste 40 de biserici și alte 300 de încăperi săpate în stâncă. Biserica Îngropată, denumită și Sf Arhanghel Mihail, are unele dintre cele mai bine conservate fresce din întreg ansamblul.