Work in progress

 

Până să ajungem la varianta cea mai bună și până să ne întâlnim cu acel echilibru după care fiecare dintre noi tânjește, chiar dacă de multe ori alegem să ne spunem că nu avem neapărat nevoie, se întâmplă să tragem cu ochiul la ceea ce urmează să primim. Ca atunci când intrii într-o librarie și răsfoiești o carte. Citești puțin de la început, apoi sari peste câteva capitole, ajungi la punctul culminant poate și nu te poți abține să nu tragi cu ochiul și spre sfârșit, încercând să îți faci o idee dacă îți va plăcea sau nu. Decizi sau nu să cumperi cartea.

Și poate că urmează să petrec câteva zile, atât de împlinitoare și aducătoare de trăiri noi, încât ajung să simt că mi-am setat intențiile care îmi aduc plus valoare. Întâlnesc oameni noi, care îmi oglindesc versiunea mea de acum.  Vizitez locuri pe lângă care am trecut de atâtea ori, dar nu m-am gândit nicio secundă să le dau o șansă. Și chiar dacă sunt prea comerciale pentru mine, ajung să mă plimb în castelul Bran și chiar să savurez un sandviș cu cârnat. La o masă sub formă de butoi, în picioare. Și îmi aduc aminte că atunci când eram studentă mă încântau lucrurile simple, nu era nevoie de vreun restaurant elegant sau o cafenea cochetă pentru a mă bucura de o experiență culinară. Sau de experiență pur si simplu.

Iar castelul îl văd de aproape, imaginea nu îi este pătată sau încurcată de cablurile de electricitate și stâlpii de pe marginea drumului mult prea aglomerat. Se înalță singuratic, pe o stâncă semeață și este pictat de copacii care îl însoțesc. Și chiar dacă primăria orașului era deținută de sași, în decembrie 1920, Consiliul Orășenesc al Brașovului, decide în unanimitate să ofere drept donație castelul  Bran majestății sale, pentru a-și arăta venerația și aprecierea “faţă de marea regină care uscă lacrimile văduvelor şi orfanilor, îmbărbătează pe cei deznădăjduiţi, întinde ajutor şi mângăiere celor ce zac în suferinţă şi împrăştie binecuvântare pretutindeni unde îşi îndreaptă paşii şi prin toate acestea cucereşte cu un cuvânt irezistibil inimile populaţiei ţării întregi”.

Numele castelului este asociat cu Dracula, însă pentru mine castelul este regina Maria. Și încerc să îmi imaginez urma pașilor ei. A fost fascinată de locul acesta. Îmbrăcată în costum popular, pentru a se identifica mai profund cu identitatea poporului român, reușește să îmblânzească arhitectura rígidă a castelului, cu icoane vechi pictate în lemn, cerámică, sobe și vetre și decorațiuni textile cu motive românești.  Terenul din jurul castelului îl transformă într-un parc englezesc cu două iazuri și o Casă de Ceai. Mușcatele și toate celelalte flori împodobesc și încălzesc răceala pietrelor. Păsările mă transpun într-un film muzical și încep să plutesc pe un portativ imaginar. Din când în când îmi aud bătăile inimii și simt fiorul de căldură care curge prin întregul corp. Mă simt îmbujorată și rămân cu zambetul pe buze, bucurându-mă de beautitudinea după care am tânjit, care mi-a lipsit.

Sunt fascinată de camerele înalte, tavanul îmbrăcat și îmbrațișat de lemn, coridoarele înguste, cu scările abrupte de piatră, curtea interioară pavată cu piatră cubică și apărată de albul zidurilor, arcadele și bârnele de lemn, roșul țiglelor, fântâna dorințelor, peisajul care se desfășoară prin ferestruicile castelului și furnicarul de turiști. Ce minune că sunt!

Și poate că mă plimb apoi prin Brașov, pe aceleași străduțe pe unde mi-am purtat pașii de atâtea ori și descopăr o cafenea nouă, Atfăr Stube. Nouă pentru mine, căci nu stiu dacă era deschisă și ultima oară când am vizitat orașul. După o scurtă căutare, constat cu stupoare (sau nu neapărat) că era acolo și ultima și penultima dată. Însă nici nu contează, înseamnă că abia acum am ochi să o văd cu adevărat. Îmi pare a fi Szimpla Kert, la o scară mult mai mică. Aceași asociere ciudată și totuși hipnotizantă a unor obiecte pe pereți. Fotografii vechi, lângă o mână de manechin, care are strecurat în palmă un portofel vechi. Un picior de plastic, tot de la un manechin, înfășurat de o draperie roșie, care separă o cameră de alta. Scaunele și mesele sunt diferite, însă alăturate, par piese perfecte de puzzle. Mănunchiul de lustre de pe tavanul primei încăperi aruncă raze de lumină caldă și în camera alăturată.

Și poate că paharul de vin îmi accentuează starea de căldură și bine. Simt că plutesc și mă scufund în conversație. Pentru o secundă regret că nu sunt la început de drum, însă gândul dispare la fel de repede cum a venit. Pentru că început poate fi în orice moment alegi să fie și mă bucur doar că sunt.

Și Turnul Alb, restaurat și pus în evidență de becuri cu lumina rece, dar care îl încălzesc. Plimbarea pe strada După Ziduri, aerul curat și sunetul liniștitor al pârâului care împrospătează totul, inclusiv pe mine. Și pădurea și răcoarea și limpezimea. Picturile murale și mesele teraselor, care crează o atmosferă atât de intimă.

Și poate îmi amintesc și cazarea minunată unde petrec aceste zile, cu scară interioară din lemn, de culoare wenge, care contrastează cu albul pur și odihnitor al pereților, lada de zestre pusă pe hol, pictată cu motive florale pe fondul acela verde crud și proaspăt. Comoda masivă din lemn, oglinda cu rama aurie și vazele cu flori. Fotografii cu rama subțire, cât să încadreze, dar să nu zdrobească mesajul. Măștile care atârnă pe pereți, care îmi par mai degrabă protectoare decât înspăimântătoare, farfuriile de cerámică, împodobite cu motive populare românești, dulapurile mici din lemn alb, mobila de bucătărie, cu mânere vintage. Holul îngust, cu parchet și balustradă din lemn, care duce spre terasa cu o măsuță și două scaune. Cu vedere spre munte și bucurie.

Dormitorul din mansardă, cu șemineu electric și două sfeșnice delicate. Covorul pufos, pe care atunci când poate pașesc simt că mă scufund în nori. Draperiile grele din catifea tucoaz, legate delicat cu șnururi aurii. Rafturile din lemn, încastrate în peretele înclinat al mansardei.

Și poate că totul este o prezivualizare a tot ce va să vină, sau poate nu, nici nu contează. Îmi imaginez cum mă ridic precum un fum sau abur și mă transform într-un ghem de energie, cât să mă iau în palme. Să văd mai bine viitorul și să mă asigur că sunt și voi fi bine.