Din nou la mulți ani mie

 

Ineditul legat de sărbătorirea zilei mele de naștere a continuat și sâmbătă, când am fost la un curs. Care face parte din călătoria mea de a deveni un om mai bun. Știu, sună a clișeu, însă îmi place atât de mult!

S-a nimerit să fim acolo trei sărbatorite. Nu suntem născute în aceeași zi, însă într-o perioadă de două săptămâni. Acum anul de naștere nu-l iau în calcul, suntem toate tinere și frumoase.

Cătălina ne-a pregătit o surpriză. Am jucat un rol principal într-o poveste. Pentru câteva minute am fost regine și am primit daruri de la supușii noștri, colegii de curs. Ne-am așezat pe un scaun de birou și ne-am imaginat că suntem regine. Cu sceptrul în mâna dreaptă, coroana pe cap, zâmbetul pe buze, fiorul în tot corpul, rochia delicată cusută cu fir de aur, pantofii din mătase, bijuteriile cele mai prețioase și o inimă mare. Am primit pe rând, de la fiecare în parte, cadouri alese.

Câte o calitate pe care fiecare dintre ei au văzut-o în fiecare dintre noi. Trecută pe un cartonaș alb. Am fost stânjenită în primă fază. Mă gândeam că nu pot intra în pielea unei regine. Nu pot primi atâtea daruri, fără ca eu să dăruiesc la rândul meu. Desigur, dăruiesc, dar eu voiam exact în acel moment. Apoi am început să îi privesc. Să observ un soi de stânjeneală și din partea lor. Însă învăluită de naturalețe. Iar pe măsură ce se apropiau și le vedeam chipurile atât de luminoase și ochii atât de sinceri și plini de căldură, mi-am dat voie să încep să primesc, fără să mai fiu stânjenită.

Îmi aruncam ochii pe fiecare cartonaș, care mi se părea imaculat, și citeam mesajul. Îmi țineam lacrimile în frâu, nu știu de ce. Simțeam un val de căldură cum mă năpădește în fiecare moment în care trăgeam cu ochiul către bucata aceea prețioasă de hârtie și citeam mesajul. Era ca și cum mă reîntâlneam cu mine. Trăiam de fiecare dată emoția primei întâlniri.

Echilibru – mama cântărește făina, să ne facă pâine de casă. Simt mirosul de drojdie și copt cum se strecoară în nări și îmi învăluie interiorul corpului.

Admir puterea de a te uita la tine și a te schimba – ziua în care am crezut că viața mea s-a sfârșit. Sunetul de pe autostradă, care m-a trezit din predare sau letargie sau renunțare și m-a determinat să fac tot posibilul să caut ajutor. Și așa am întâlnit-o pe Cătălina.

Te văd generoasă – dulciurile primite de la fabrica unde lucrau părinții, de Moș Gerilă și fața fratelui meu, care de fiecare dată își termina porția lui și cerșea din priviri bomboanele mele. Pe care de fiecare dată le împărțeam cu el.

Discernământ – alegerea de a mă pune pe primul loc în viața mea. Într-o zi m-a întrebat Vlad:

-        Mami, dacă ar fi să alegi o singură persoană din lumea și din viața ta, pe cine ai alege?

-        Pe mine, nu am răspuns imediat, am avut nevoie de câteva momente de gândire.

A fost mult timp supărat pe mine și dezamăgit de răspunsul meu. Ba chiar mi-a spus:

-        Nu o să te uit niciodată că te-ai ales pe tine.

-        Vei înțelege într-o zi, puiule.

Creativitate – sunt la școală, nu mă pot pozitiona exact pe axa timpului, într-una din clasele primare. Inspirată de creațiile tatălui meu, am modelat cu imaginația și pensulele un peisaj de primăvară, iar pictura mea a stat expusă câteva săptămâni pe holurile școlii.

Delicatețe – bunica ține ciurul în cele două mâini, și scutură mălaiul, să ne facă cea mai bună mămăligă. Mâinile îi sunt arse de soare și aspre și noduroase de la atâta muncă, însă le simțeam finețea și bunătatea de fiecare dată.

Bucurie – toate zilele de iarnă, când mergeam la săniuș și ne întorceam în casă cu pantalonii și mănușile bocnă. Erau precum o bucată de tablă, care îmi zgâria pielea. Și furnicăturile atunci când mâinile și picioarele mi se dezghețau.

Transformare fluture – sunt în liceu, iar diriginta noastră, ne-a împărțit în două echipe, să dezbatem care etapă este mai importantă: omida sau fluturele. Am nimerit în echipa omidă, însă acum aleg fluturele.

Aventură - m-am întors în liceu. Am 16 ani și merg în tabăra care mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile, momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de munte, cu toate că părinții mei au fost cei care au strecurat asta în sufletul meu, pe nesimțite.

Iar la sfârșit, am simțit un val de răcoare. Ca și cum m-am criogenat, să fiu sigură că păstrez în mine toate acele calități, la superlativul meu.

Pentru toate astea, nu pot spune decât mulțumesc.