Un an nou

 

Un an nou. Așa mi-am început 2024. Am plecat 3. Îndrăznesc să ne numim prietene. Pentru că dacă până de curând aveam impresia că prietenii ți-i faci la început de viață, acum mi-am schimbat optica. Îți poți face prieteni oricând, la orice vârstă. Și nu este nevoie să lași anii să curgă, pentru a putea testa o prietenie, ci poți îndrăzni să numești un prieten, oricând simți că te susține, te ridică, te îndeamnă să fii o versiune mai bună a ta.

Inițialele numelor noastre ar fi AED (sau oricare altă combinație). Eram curioasă ce ar putea însemna AED, așa că am căutat. M-am oprit la primele trei opțiuni care mi-au fost afișate cu dărnicie de Google.

Poate fi prescurtarea de la “automated external difibrillator” (defibrilator extern automat). Un aparat folosit în cazul unui infarct miocardic. Și dacă las imaginația să își urmeze cursul, pot spune că mi-a dat un avânt de trăire. De trezire din somnul liniștit în care începusem să mă cufund. Un impuls de energie care mi-a pus sângele în mișcare și m-a determinat să fiu conștientă de fluxul ce curge prin mine.

AED reprezintă și prescurtarea monedei dirham, a Emiratelor Arabe Unite. Acum câteva decenii, Emiratele au trecut printr-o profundă transformare, reușind să treacă de la o regiune săracă, la un stat modern, cu standarde de viață ridicate, PIB-ul pe cap de locuitor fiind apropiat de cel al statelor din Europa de Vest. Asociez astfel bogăția Emiratelor, cu bogăția care mi-a fost adusă de această prietenie. Timp de calitate, atât de multe de învățat, oglinzi pentru mine, conștientizări, râs cu dureri de burtă.

A treia prescurtare, din lunga listă, este Academy for Educational Development. Dezvoltare mi-a sărit în ochi. Este cuvântul de ordine pe care mi-am concentrat atenția în ultimul timp. Poate suna a clișeu, însă dezvoltarea mea a stat la baza preocupărilor din ultimul timp. Nu am început conștient asta, a fost un dar oferit de Univers.

Am pornit la drum în 2023. Ne-am oprit în Oradea, dar nu am apucat să îl savurăm. Timpul petrecut acolo a fost scurt, mi-am salvat pe retină piața centrală, minunat împodobită cu luminițele de la Crăciun și mesajul primit într-o ceașcă de cafea, a doua zi, la micul dejun passion made me do it. Mi s-a părut fantastic că A s-a întâlnit acolo cu niște prieteni, la sute de kilometri de casă. Cât de mică este lumea!

În Budapesta am ajuns în ultima zi a anului. Apartamentul în care ne-am cazat mi-a tăiat răsuflarea. Cu pereții văruiți în verde crud, tavanul înalt, aerisit, împodobit cu gust. Cu mici detalii care îi dădeau un aspect boem. Un mic fotoliu, pe post de leagăn, era agățat de tavan, într-un colț lângă pat. Cu perne mici galbene și frânghia împletită, m-a dus cu mintea la floarea soarelui, care își rotește tulpina după lumină. Curtea interioară sub formă de U, era străjuită de balcoane la fiecare etaj, cu balustrade din fier forjat.

La parterul clădirii care ne-a fost acasă pentru două zile și jumătate, este restaurantul Klauzal (www.klauzalcafe.hu). Când am intrat acolo, am pășit parcă înapoi în timp. M-am imaginat ca fiind un drumeț, oprit într-un han, la o intersecție de drumuri. Sau poate în sufrageria bunicii. Mai multe lustre stăteau agățate de tavan, răsfirate într-o aparentă dezordine. Împrăștiau lumina caldă prin diferitele abajururi, ca niște felii de portocală. La un metru și ceva de tavan, pe un singur raft drept și lung, care părea că se îndreaptă spre infinit, stăteau aliniate mai multe vase și tăvi de porțelan. Un perete lateral era împodobit de o carpetă de lână, iar celălalt, de un bufet de lemn, cu oglindă, tăvi de argint, farfurii, sfeșnice cu lumânări. Mai multe tablouri, cu rame masive, aurii, păreau că stau de veghe asupra drumeților. În mijlocul restaurantului, este așezată o masă mare, cum tronau odinioară în casele boierești. Iar lângă pereți, mai multe măsuțe de lemn, de 2-3 persoane. Pe fiecare dintre ele este așezat un mileu delicat și o mică vază cu flori. După ce comanzi, chelnerul îți aduce o carafă de apă, cu pereții aburiți de la răcoare. Pare că tocmai a luat-o de la izvorul proaspăt din curtea hanului.

Mâncarea a fost delicioasă. Tradițională. Gulaș și papricaș cum n-am mâncat decât în Ungaria.

Ne-am așezat în pat, să ne odihnim, înainte de a merge pe stradă să petrecem Revelionul. Nu reușeam să îmi imaginez cum va fi. O singură experiență de genul acesta am avut și nu m-a încântat. Ca amintire, mi-au ramas doar zgomotul și mirosul înecăcios al petardelor.

De data asta, a fost cu totul diferit. Am ajuns la Dunăre relativ aproape de trecerea dintre ani. Nu pot spune că am simțit organic acest moment. Plus că vorbisem în urmă cu o oră cu ai mei copii, care erau în țara:

-        Mami, la tine a fost Revelionul? Că la noi a fost.

Am savurat de pe pod focul de artificii. Cel mai mult am fost atrasă de multitudinea de limbi vorbite, pe care le auzeam la fiecare pas: spaniolă, franceză, engleză, română chiar. Am plecat de acolo curgând odată cu șuvoiul de oameni. Nu știam încotro ne îndreptăm, eram atentă doar la sunete și lumini. Străinii se opreau pe stradă și se îmbrățișau, se intersectau și începeau să cânte. Sunetele de vuvuzele și fluiere nu mi se mai păreau a fi zgomote, ci cântece (nu de leagăn, ce-i drept, dar totuși cântece). Nu știu de ce zâmbeam, dar zâmbeam. Și pentru prima oară în viața mea am simțit conștient acea recunoștință pentru simplul fapt că SUNT și experimentez asta.

Cufundate în dialogurile cu care eram obișnuite, am trecut pe lângă o roată. Le-am povestit fetelor de experiența pe care am avut-o în Lacul Tei, când mi s-a tăiat răsuflarea de la răul de înălțime.

-        Hai să mai încerci. Să învingi frica.

În timp ce stăteam la coadă să iau bilete și apoi cât așteptam să intrăm în cabină, nu mă hotăram dacă este o idee bună sau nu. Picioarele imi erau puțin slăbite, dar doar puțin și un mic vâjâit îmi învăluise capul. Însă în același timp, totul era însoțit de zâmbetul pe care încă îl aveam.

Poate mi s-a părut mai prietenoasă, poate eram în compania potrivită, poate m-am schimbat, nici nu contează, însă nu am rămas fixată pe senzația de rău de înălțime. Am reușit să mă bucur de cetatea Buda, luminată, conturată, ieșind în evidență în smoala nopții, de focurile de artificii ce se mai ridicau răzleț în câte o parte a cerului, de furnicarul de oameni de jos, de aburul și fumul de la tarabele de mâncare, de zâmbetele fetelor, de curajul de a-mi începe anul cu o înfrangere (sau mai degrabă o înfruntare) a unei temeri.

A doua zi a fost o zi de mers la pas. De savurat. De plimbat și oprit la câte o cafenea pentru un ceai, apoi iar plimbat și savurat masa. Am vizitat catedrala Sf Ștefan, care a fost primul rege al țării și este patronul spiritual al Ungariei. Poate de aceea este considerată și cea mai importantă biserică din țară. Un alt furnicar de oameni, mai ales la târgul din piața catedralei. Nu m-am mai simțit însă apăsată și sufocată, îmi imaginam că fiecare dintre turiști sau localnici îmi ofereau suficient spațiu, cât să mă bucur de momentul de a fi acolo.

Apoi Parlamentul și promenda de pe Dunăre. Un aer rece ne ciupea obrajii, însă ultimele raze de soare se mai aplecau către noi, ca să ne mai luăm căldură. La câteva sute de metri de Parlament, se aflau mai multe scupturi din fier, reprezentând pantofi vechi, de diferite forme și dimensiuni. Sculptura poartă numele Pantofii de pe faleza Dunării. A fost gândită de regizorul de film Cay Togay și efectuată de artistul Gyula Pauer. Este un monument ridicat în memoria evreilor maghiari, care au fost împușcați pe malurile fluviului de membri Partidului Crucilor cu Săgeți, partid fascist și antisemit. Îniante de a fi executați, li se ordona să își lase în urmă pantofii, căci erau obiecte valoroase la vreme aceea și puteau fi comercializați pe piața neagră. Un fior m-a străbătut când am plecat de acolo. Cât de norocoasă mă simt, să trăiesc în această perioadă! Cât de emoționant este să nu uităm acele vremuri, pentru a nu repeta istoria și cumva să le prelungim amintirea celor care au suferit!

Seara a fost despre Szimpla Kert. Pentru prima oară am auzit de ruin pub. Conceptul este vechi de peste două decenii, însă abia acum a ajuns la mine. Grădina Simplă, căci așa se traduce numele, este cel mai vechi bar de acest tip din Budapesta și se află în cartierul evreiesc. Aici se desfășoară prezentări de filme, concerte, galerii de artă, chiar piața de vechituri și o piață a fermierilor. Locația inițială era la câteva clădiri distanță, însă acum totul se desfășoară într-o fabrică părăsită, care era programată să fie demolată. Proprietarii au văzut potențialul clădirii și au realizat că aceasta le ofereau mai mult spațiu și mediul pe care îl căutau. Astfel, noua locație s-a deschis sub numele Szimpla Kertmotzi (în traducere: Cinema în aer liber). Curtea interioară le permitea să proiecteze filme underground și indie.

Pub-ul arată precum un magazin de vânzare la mână a doua. Dispozitive electronice, căzi, transformate în canapele, frigidere, telefoane vechi, jucării, biciclete, butoaie, cauciucuri, schiuri vechi de lemn, lustre, semne de circulație, chitări toate par aruncate într-o dezordine, însă mi-a părut mai degrabă o ordine artistică. Nu găsești două mese la fel sau trei scaune identice.

Pub-ul își ia energia de la oameni și oxigen de la ghivecele și glastrele cu flori (sau invers, nu mi-am dat seama care este fluxul). Luminile stroboscopice te transpun într-o lume colorată. Unicorni și zâne sau curcubeu sau bomboane, fiecare cum își imaginează. Poate de aceea, pe timp de zi, pub-ul nu este la fel de electrizant. Nu am fost, mi-am pus pe listă să revin în acest loc, care pur și simplu m-a fascinat.

Când am intrat prima dată acolo, eram într-o stare de înghet. Dar nu înghețul de frică, ci înghețul de uluire. Nu mă puteam hotarî dacă îmi place sau nu, dacă vin către mine unde de frecvență înaltă sau joasă. Îmi roteam privirea în toate direcțiile și parcă eram într-un carusel. Intram în tunel și apoi într-o junglă deasă, mă plimbam pe scări de beton, aveam în față grilaje de fier. Fețele oamenilor de acolo erau toate un zâmbet. Mirosuri de băuturi, țigări, narghilea, parfumuri și dans se împleteau, păreau țesute într-o pătură care mă învăluia. Într-un final mi-am dat verdictul:

-        Îmi place! Îmi place la nebunie!

Așa am simțit un sentiment de apartență în acel pub!

Tot felul de mesaje sunt scrise pe pereți, scaune, mese sau podea. Unele sunt luminate de lampadare sau veioze sau lustre. Altele ies în evidență prin scrisul diferit sau desene adiacente. Unele au scrisul suprapus cu altele. Cred ca ți-ar lua câteva săptămâni bune să citești tot. Emană însă diferite emoții. Unii poate erau fericiți când au scris, alții triști, entuziasmați, în al noualea cer sau în cea mai adâncă mlaștină.

Toate se împletesc și conturează privilegiul de a trăi. De a învăța, a te vindeca sau a experimenta.