Ceai și biscuiți

 

Pentru câteva zile am fost singură acasă. Încercam să fructific zilele pe care le am. De ceva vreme mi-am schimbat perspectiva de a fructifica o zi. Dacă înainte căutam motive să ies din casă și să fac ceva, acum pot sta singură, doar cu gândurile mele și să consider acea zi un câștig.

Mi s-a facut poftă de ceva cald. Bine, caloriferele reci din casă și vremea de afară mi-au influențat această poftă. Am găsit în sertar o punguță de ceai cu măr și scorțișoară. Miroase deja a Crăciun. Mai sunt aproape 50 de zile până la Crăciun. M-am culcușit în pat, ținând cana cu amândouă mâinile. Aburul se ridica în aer precum o ceață blândă. Suflam, de parcă aș fi vrut să țin în aer o pană. Sau un balon.

Cu ochii închiși, mi-a apărut în minte mamaie. M-am ridicat și am mers în bucătărie, unde am răscolit cutia cu bunătăți. Căutam un pachet de biscuiți. Încerc de câteva zile să am grijă la ce mănânc, începe să se depună. Însă biscuiții aceia, înmuiați în ceai mi-au adus infinit mai multă bucurie, decât kilogramele (gramele în plus) de pe cântar.

Undeva în privirea laterală, îmi tot apărea mamaie, ghemuită așa cum doar ea știa să stea, minute în șir, fără să se plângă de vreo durere. Stau foarte bine, ne spunea de fiecare dată când ne minunam de poziția care noua ni se părea imposibilă și ne zâmbea cu mâna la gură, încercând să își ascundă dinții lipsă, pe care (nu)-i avea. Ținea cana în mână (de lut sau ceramică poate, nu îmi aduc aminte exact, nici nu contează), din care se răspândea aroma ceaiului de mușețel.

Culegeam florile din gradină, mușețelul se încăpățâna să apară peste tot. Îmi plăcea să îmi miros palmele dupa cules. Sau să observ bobițe din polenul galben, cum mi se lipeau de degete și pictau câte un tablou în miniatură. Apropiam degetul mare de arătător și îmi analizam apoi opera. Mirosul îmi este liniștitor și tămăduitor.

Biscuiții îi cumpăram de la magazinul de la răspântie. În fața lui, cumva acoperită de un stâlp de telegraf, era fântâna cu cumpană. Eram fascinată de ea, însă și înfricoșată. De multe ori, mă imaginam agățată de galeată și aruncată înspre cer. Inima o lua la galop de fiecare dată când îmi apărea în minte această imagine. Vreau să zbor, dar nu așa. Altădată, mă apropiam de marginea fântânii, neapărat cu un picior în spate, pregătită să fug și mă uitam cu teamă în adânc. Vedeam undele întunecate ale apei, mă simțeam hipnotizată de ele și încercam să îmi imaginez ce este dincolo. Dincolo de imaginația mea, mai degrabă decât dicolo de pelicula de apă. Din pereții umezi ai fântânii se simțeau stropi de răcoare. Scoteam sunete scurte și ascuțite, îmi plăcea să aud ecoul. În momentul în care simțeam că mă arunc prea mult, mă trăgeam trei pași în spate.

Magazinul sătesc era așezat cumva pe un deal (sau poate eram eu prea mică și îmi părea greu să ajung la el). Burdușit cu tot felul de mărfuri, de la marmeladă, făină, zahăr, ulei, bomboane, la cuie și lopeți sau greble. Destul de întunecat, lumina zilei (difuză) intra pe ușă precum un fascicul al unei lanterne cu baterii uzate. Pe doamna care vindea nu o vedeam prea bine, tejgheaua acoperită cu ziare pe post de față de masă, era încărcată cu tot felul de cutii (cu rahat și marmeladă) și borcane (cu dropsuri verzi sau galbene sau roșii). Un amalgam posibil folositor pentru fiecare locuitor din sat.

Cu un miros specific, pe care nu l-am mai întâlnit, mirosea a vechi și a de toate. Îmi roteam privirea de jur împrejur și, agățată de fusta bunicii, cu broboada pe cap, mă simțeam precum un pitic în casa unui uriaș. De multe ori îmi era teamă să clipesc, să nu cumva să mă rătăcesc printre mărfurile ticsite.

Îmi târșâiam pașii înapoi spre casă, prin praful ridicat de drum. Ne opream în bucătărie și desfăceam punga de hârtie. Biscuiții îi mâncam ușor, mai mult îi savuram. Bucăți mici, mici. Câteodată îi înmuiam în apă, când nu aveam răbdare să fiarbă ceaiul.