Grecia

 

Se spune despre unele lucruri, experiențe, că dacă nu le faci la timpul lor, nu au același farmec. Acum, nu știu să zic care este timpul lor, sau mai degrabă timpul potrivit. Pe măsură ce experimentez, îmi dau seama că limitele noi ni le setăm. Știu, sunt multe informații legate de asta, cărți, seminarii, articole, însă doar trăind putem înțelege.

Mulți oameni se îmbolnăvesc de ei înșiși. Nu spun asta în sensul de a fi aroganți, îngâmfați. Ci pur și simplu se otrăvesc cu propriile credințe limitative.

Mult timp mi-am spus că nu îmi place marea. Că nu îmi place în Grecia și nu văd rostul unui concediu petrecut acolo.

Am avut însă norocul să experimentez exact ceea ce îmi spuneam cu atâta ardoare, la 20 de ani, că nu îmi place. Am mai avut parte de două vacanțe în Grecia, însă nu le-am trăit conștient, nu m-am bucurat de ele, nu le-am apreciat valoarea, pentru că pe atunci eram prinsă în uraganul divorțului.

De data aceasta nu am ajuns la orice mare, nici la orice plajă. Mitologia greacă consideră insulele din Marea Egee ca fiind locul în care s-au născut zeii. Pentru mine, va rămâne locul unde m-am îndrăgostit iremediabil de Grecia.

Drumul mi s-a părut lung, chiar copleșitor. Cu cât am stat în vamă, cu pauzele pe care le-am făcut și timpul efectiv de condus, s-au strâns aproape 13 ore. Când m-am dat jos din mașină, picioarele îmi erau amorțite parcă și simțeam furnicături de-a lungul coloanei vertebrale.

Am văzut, însă, pensiunea unde urma să ne petrecem vacanța, iar zâmbetul mi-a cuprins toată fața. M-am teleportat cu gândul în toate romanele pe care le-am citit, cu vilegiaturiști fugiți din oraș în lunile de vară. Am îndrăznit chiar să îmi imaginez că este casa mea de vacanță. Curtea mare, avea presărată din loc în loc măslini, smochini și lămâi. Ușile și tocurile din lemn ale geamurilor erau vopsite în albastrul acela intens, în care te scufunzi crezând că plutești deasupra pământului. Terasa imensă de la etaj, care cuprindea toată lungimea casei, era susținută de șapte coloane drepte, ca niște soldați pregătiți să stea de strajă pe toată durata vacanței noastre. Cifră magică. În colțul din stânga al casei, o tufă de bougainvillea urca de la parter până aproape de țiglele acoperișului. Unele frunze și flori îi erau arse de soare, însă tot păstra din frumusețea răpitoare a arbustului.

Sprijită de smochin, o bicicletă scoasă din uz, albă, cu spițe subțiri care-mi păreau că se rotesc precum o rolă de film, în care eu sunt personajul principal, purta în coșulețul din spate un ghiveci cu trandafiri mici, roșii, plini de parfum.

În spatele arbustului de bougainvillea, am zărit un șir de trepte din piatră, care duceau pesemne spre camerele unde urma să ne petrecem următoarele zile. Am făcut o piruetă, cu brațele larg deschise și ochii închiși, să mă încarc cu toată energia locului. Când am deschis ochii, aproape că mi-am ciupit obrazul, să fiu sigură că nu visez.

După ce am intrat în cameră, entuziasmul părea că și-a pierdut puțin din intensitate. Mobilată simplu, cu două paturi din lemn unite, o chicinetă și o baie modestă. Am ieșit apoi pe terasă, iar zâmbetul mi-a revenit. Marea se întindea vastă, de un albastru ireal, deasupra nuanțelor de verde ale copacilor. Coamele insulelor din apropiere păreau că sunt spinări de dinozauri. Fuioare de nori albi, pufoși spoiau albastrul cerului ici-colo.

A doua zi ne-am început aventura grecească. Locurile unde urma să mergem începeau cu niște pinuri pe hartă, care nu-mi spuneau mare lucru. Nimic, de fapt. Pentru a nu diminua în niciun fel surpriza frumuseții locului, am ales să nu trag cu ochiul la nicio fotografie postată pe net.

Prima plajă a apărut în primă fază ca un șir neînțeles de cifre 40.3622,23.8959. Pietrele formau un prim cordon la mal, de diferite mărimi și nuanțe de bej. Printre ele se strângea nisipiul nu foarte fin, cât tărâțele de grâu. În depărtare, spinările de dinozaur pe care le văzusem de la terasa pensiunii, se pierdeau în mare și lăsau loc muntelui Athos, să se ridice din mare. Părea un vulcan pe cale să erupă, când l-am văzut înconjurat de fuioare albe de nori.

Copiii au fost plimbați cu barca, mergeau în larg, iar acolo unde apa nu li se părea prea adâncă, opreau și făceau cele mai acrobatice sărituri. Fără să își piardă niciun strop de energie, urcau din nou în barcă, găseau alt loc care le făcea cu ochiul în imensitatea albastră, iar săriturile își continuau muzica.

Altă plajă, cu alt număr magic 40.3801,23.9456972. Am găsit-o și pe ea îmbrățișată doar de valurile mării și am văzut-o îmbogățită cu lumina asfințitului, când soarele a început să se piardă în mare, iar mie nu-mi venea să mai plec de acolo. La câțiva metri de plajă, într-o băltoacă înconjurată de stufăriș, cu apa verzulie de la alge și alte organisme, zeci de țestoase au început o cursă de maraton către copii, care veniseră pregătiți cu bucăți de fructe tăiate special pentru ele. Unele erau ieșite cu totul din apă, se urcau unele peste celelalte, altora nu li se vedea decât capul ieșit, cerșind ceva de mâncare. Carapacea le strălucea în lumina soarelui, gura le era deschisă și păreau că râd.

Puțin mai în spate, fășia de pământ care înainta în mare, era acoperită de pini stufoși, cu tulpini noduroase. Stâncile golașe, vegetația arsă de soare, dar totuși bogată, albastrul și turcoazul, totul îmi părea un tablou al celui mai iscusit pictor.  Am rămas pe plajă până când nuanțele de portocaliu, roz, violet și albastru și-au pierdut din intensitate, odată cu apusul soarelui.

Îi priveam pe copii cum vâsleau pe paddel. Din departare îmi păreau indieni care alunecau pe râurile din America, plecați să își întâlnească rude din alt trib. Sau în căutare de hrană pentru cei lăsați în sat. Când s-au apropiat, am confundat sunetul valurilor ajunse la mal, cu sunetul vâslei ce străpungea apa. Iar zâmbetul lor picta un portativ.

Plaja 40.3176,23.9959 mi-a tăiat răsuflarea. Am ajuns acolo tot cu barca. Vedeam stâncile care ieșeau din mare cum se transformă în chipuri de om, cum își lungesc gâtul către noi, să ne vadă mai bine zâmbetul și bucuria. În golfulețul acela am văzut cei mai frumoși pești (albastru electric, verde aprins, galben și portocaliu) și cele mai mari bancuri. Se mișcau precum un singur organism, în stânga sau dreapta, sus sau jos, cât să se ferească din calea picioarelor noastre. Aricii de mare stăteau ascunși printre golurile din stâncile cufundate sub apă. Coralii răsăreau din loc în loc, de o gingășie care îmi tăia rasuflarea. Mi-am amintit de desene animante și desenele din cărțile de copii. Unele alge semănau cu pene de rață, altele cu pene de cabaret, toate dansau după cum le cântau curenții sau vibrația apei.

În depărtare se vedeau cele trei insule Penna, Drenia și Ammouliani, pe care urma să le explorăm în următoarea zi. Am citit că localnicii numesc Drenia, Gaidouronisia sau insula măgărilor. Legenda spune că unii călugari de pe muntele Athos, obișnuiau să își exileze aici măgarii bătrâni sau bolnavi. O altă explicație a numelui insulei, ar fi că forma acesteia seamănă cu spatele unui măgar.

Penna este o insulă mai mică decât Drenia și are forma unei clepsidre. Practic aceasta mică insuliță are două platouri ierboase bătute de vânt. Când am oprit aici, m-a lovit un puternic miros de capre, de altfel am aflat că mai este numită și insula caprelor. Animale și turisti.

Ammouliani este cea mai mare din cele trei insule. Localizată în golful Athos, cu o populatie de peste 500 de locuitori și o suprafață de doar 4.5 km pătrați, insula are o vegetație bogată de măslini și pomi frunctiferi și este singura insulă locuită din Macedonia Centrală. Inițial casă pentru calugarii mânăstirii Vatopedi, insula a fost donată la începutul anilor 1925 refugiaților din Asia Mica (în urma războiului greco-turc). Gastronomia insulei are ca marcă înregistrată marțipanul, pe care femeile îl modelează în forme de flori și impresionează atât prin gustul desăvârșit, cât și prin aspectul artistic.

Am închiriat două bărci și am pornit în aventură. Nu pot descrie în cuvinte senzația de libertate pe care am simțit-o în acea zi. Cum apa atât de clară mă înconjura și mă proteja. Corpurile copiilor avea o grație și o delicatețe pe care nu am avut ocazia să o observ până acum. Bulele pe care le desenau când înotau, unele mai mici, altele mai mari, le asemănam cu niște aure protectoare.

Stâncile și păturile de iarbă subacvatică din preajma plajelor îmi păreau castele scufundate, din care ieșeau pești de diferite culori și forme. În orice clipă mă așteptam să iasă din ele și sirene sau căluți de mare. Nu s-a întâmplat, însă imaginația cu realitatea se împleteau ca într-o poveste.

Am înotat în zilele astea cât nu am înotat în ultimii cinci ani din viață. Sau poate nicioadată. Febra musculară pe care o resimțeam în ziua următoare, nu mă împiedica în niciun fel să îmi continui aventura subacvatică. Desenam cu cerneală invizibilă tot ce îmi trecea prin cap, reușeam să mă bucur de fiecare formă efemeră pe care o lua apa. Se transforma cu fiecare secundă și nu mă hotăram care este mai frumoasă.

La plaja 40.3772,23.974 am prins cel mai frumos apus de soare de care m-am putut bucura până acum. Cerul și marea s-au contopit și au format o singură pânză de tablou. Părea că suntem cumva suspendați în timp și spatiu, că am atins acel punct de liniște desăvârșită. Plaja este în localitatea Nea Roda, un sat mic, de aproape 1000 de locuitori, situat în porțiunea cea mai îngustă a pensinsulei. A fost recent întemeiat, cu aproape 100 de ani în urmă, de greci strămutați în urma schimbului de populații de după războiul greco-turc. Între Nea Roda și Tripiti, în anul 480 i. Hr, regele Xerxes a început construcția unui canal navigabil de aproximativ 2 km lungime, fiind cel mai îndrăzneț proiect de inginerie militară din acea vreme. Ulterior, construcția a fost abandonată, chiar dacă ajuta la scurtarea drumului flotei lui Xerxes, iar la începutul anilor 2000 amplasamentul a fost descoperit de către arheologi.

În acest loc, cumva am avut senzația că am fost prinsă într-o capsulă a timpului și am reușit pentru câteva momente să trăiesc imponderabilitatea. Apa este de un albastru electric, iar dacă până acum, de fiecare dată când am făcut scufudări, am reușit să zăresc fundul mării, de data aceasta, îmi vedeam picioarele cum valsează în apă, însă sub mine, albastrul devenea din ce în ce mai închis. Până când se pierdea în neant. Pentru o secundă mi s-a activat frica de înălțime. Ciudată minte, căci în cazul de față era vorba de adâncime, însă am reușit să mă concentrez pe grația născută din mișcările corpurilor și m-a învăluit liniștea.

Ne-am încheiat vacanța cu prima plajă la care am mers. Pe care am revăzut-o cu alți ochi. Copiii au îndrăznit să se îndepărteze mai mult în larg. La un moment dat au început să țipe, muți de uimire, de ceea ce descoperiseră. M-au îndemnat să îi urmez și mă bucur că i-am ascultat, pentru că am trăit un moment de uluire încântătoare. Intrarea în apă este destul de lină, fundul mării urmând o coborâre pe nesimțite în adânc. Până la un moment dat, când panta este atât de abruptă, încât simți în stomac aproape instantaneu căderea spre abis. Mai bine zis, ți-o imaginezi, pentru că apa este atât de sărată, încât nu reușești să te scufunzi prea mult. Văzută de la o depărtare optimă, am asemănat totul cu Luna sub apă. Nisipul este fin, are mici cratere din cauza curenților sau a pietrelor care se odihnesc acolo, iar coborârea bruscă seamănă cu linia curbată a satelitului natural al Pământului. Înconjurată de acel albastru ireal, mi-am imaginat că sunt în spațiu. Am avut un sentiment de atotputernicie.

Este minunat să îți dai voie să experimentezi, să ai ocaziile propice să mai dobori câte o părticică din zidul tău. Pentru că nu-i așa, ne apropiem mai mult de libertate.