"Versete terestre"

 

Căldură înăbușitoare. M-am bucurat de cei câțiva stropi de ploaie, care însă nu au făcut decât să sufoce mai mult aerul. Ultimele luni au fost un carusel de emoții și amestec de evenimente, în care mi-am ocupat aproape toate minutele dintr-o zi și aproape toate zilele dintr-o săptămână și aproape toate săptămânile dintr-o lună. Am ales să fac asta, m-am bucurat teribil. Experiențe mai mult decât binevenite, care mi-au permis pur și simplu să trăiesc. Nu doar să respir.

M-am hotărât să ies singură de data asta. Nu o mai făcusem de ceva vreme. Am ajuns la cinema. Urma să fie rulat câștigătorul festivalului de film Anonimul.

Poate într-un an reușesc să ajung în Delta Dunării, la festival. Sau la Sighișoara. Sau la Szeged. Știu, n-are legătură, însă mintea mea curge înaintea secundelor sau gândurilor.

Lume pestriță. Sala s-a umplut în mai puțin de zece minute. Un bărbat trecut de 50 de ani, în costum, cu sacoul aruncat neglijent peste umărul drept. Două femei trecute și ele de 50 de ani, îmbrăcate simplu și păstrând o mină serioasă. Nu mi-am dat seama dacă s-au întâlnit din plăcere sau din obligație. Părea că au fiecare minut calculat.

Multe cupluri. Mai tineri sau mai bătrâni sau de vârsta mijlocie. Unii în primele etape ale poveștii de iubire, alții în ultimele sau blocați în ele. I-am încadrat fugitiv în funcție de gesturile mărunte de iubire pe care și le dăruiau. Sau nu. Mi s-au părut frumoși toți.

Surprinzător de multe persoane singure. Și eu printre ele. Nu mă mai simt de mult o ciudățenie când merg undeva singură, însă nu pot recunoaște că nu m-am bucurat, când sentimentul de apartenență m-a îmbrățișat precum un vechi prieten. Zâmbetul mi-a încadrat fața, nu atât de larg, dar suficient cât să îmi simt bătăile inimii.

Străini și români. Cu fețe luminoase ori întunecate. Veniți direct de la serviciu sau de acasă. Îmbrăcați elegant sau sport. Cu părul lung sau scurt, negru, șaten, blond sau cărunt.

Lambriurile conturează perfect sala, iar pe tavan se unduiesc cât să încadreze luminile. Pare că îți zâmbesc ori dau la o parte cortina, cât să-ți dezvăluie un mic secret și să îți capteze atenția. 

Zumzăitul se aude din ce în ce mai tare. La început precum un roi de albine, ducând polenul colectat în stup. Apoi precum același roi, dar atacat de urs. Sau om. Sau altceva.

În fața scenei a apărut unul dintre organizatorii festivalului de film. Bronzul zilelor petrecute în Deltă îi încadrau ochii verzi. A avut unele momente în care părea că nu-și găsește cuvintele. Ne-a explicat cu atâta naturalețe, că oboseala își spune cuvântul. Nu era nevoie să rostească multe cuvinte, ochii lui au dezvăluit totul. Tot acel zumzăit s-a oprit ca prin minune. Se auzea zgomotul aerului condiționat. Și bătăile inimii. Și respirația.

Filmul Versete terestre, un manifest impotriva teocrației islamice din Iran. Și a îngustimii minții omenești, habotniciei și rigidității. Estența a fost atât de bine conturată de vocile și gesturile actorilor. Filmat precum un interviu, mimica iranienilor obișnuiți era atât de clar conturată, încât te ajuta să pictezi un portret al celor de pe partea cealaltă a baricadei, figura autoritară, întruchipată de birocrați, profesori sau angajatori. M-am surprins analizând fiecare tonalitate a vocii, mimica, gesturile, limbajul corpului, ezitarea în a oferi răspunsuri. Aproape că nu am realizat că fac asta, atât de bine construită este fiecare scenă în parte: tânărul tată, pe care un birocrat încearcă să îl convingă că numele ales pentru fiul său nou-născut nu este unul religios; fetița căreia îi este aleasă uniforma pentru școală; adolescenta acuzată că a venit la liceu pe o motocicletă; tânăra acuzată că a condus fără hijab; tânărul care dorește să își reînoiască permisul de conducere, însă este supus unui interviu abuziv de către birocrat, pentru simplul fapt că are tatuaje; interviul susținut de o tânără, într-o cameră de hotel, de către un posibil viitor șef de companie prădător, a cărui imagine grotească mi-am construit-o fără să îi văd fața, doar o mână; interviul susținut de un bărbat de vârstă mijlocie, pus într-o situație din ce în ce mai inconfortabilă, pentru faptul că nu cunoaște versete din Coran sau ritualul spălatului, înainte de rugăciune.

Unele dintre povești au un ton comic, sau mai degrabă ironic. M-am trezit râzând, însă în următoarea secundă am realizat că este un râs amar.

Am plecat de la cinema fericită că m-am născut aici, într-o familie normală, cu șanse de a duce o viață normală. Căldura încă se ridica din asfalt, însă am confundat-o cu liniștea.