Cluj

 

«Obiectele vechi posedă în ele o experiență de viață. Obiectele noi nu înțeleg nimic din singurătatea noastră».

Mi-a rămas gândul la rândurile acestea, pe care le-am citit în O poveste de dragoste, poate. Mult timp după ce am terminat cartea, îmi sunau în timpan și minte, precum niște tobe care anunțau că urmează ceva, nu știu ce. Iar acest citat s-a aliniat și asociat cu emoția, când am revăzut Clujul, după foarte mult timp. Prea mult, poate.

Când am coborât dealul Feleacului, mi-au dat lacrimile. Milioane de ace îmi frământau stomacul, iar un fir subțire de fierbințeală, curgea din cap, spre degetul mic de la picioare. De mult nu mai văzusem cum se așterne orașul, în toată splendoarea lui. Catedrala Matei Corvin își înălța turla către cer. Părea că înțeapă un nor rătăcit pe cerul albastru.

Am lăsat bagajele la cazare și am pornit-o alene spre Hașdeu, campusul unde am locuit trei ani. În primă fază nu recunoșteam mare lucru. Orașul s-a schimbat într-adevăr, însă îmi era așa de ciudă, de parcă o mare amnezie îmi învăluise mintea. Iar cei patru ani pe care i-am petrecut în Cluj se evaporaseră din viața mea. Am zărit apoi BCU - biblioteca centrală universitară, librăria de unde îmi cumpăram cărți, Universitatea, piața Unirii, aleea spre campus, Piezișa, strada unde erau barurile (mai bine spus, bodegile) din Hașdeu și celebrul Niko, a doua noastră casă, locul unde ne duceam veacul. Amintirile își făceau apariția una câte una, la fel ca pietricelele din basmul fraților Grimm, iar harta străduțelor bătătorite de mine, începea să se contureze.

Am intrat în clădirea Institutului de Speologie. Mirosul a rămas același. Nu îl pot descrie, o combinație între podea veche de lemn, cu balustradă din fier forjat și scări de ciment. Se amesteca în mintea mea și m-a trimis în trecut, în anii de facultate, când totul mi se părea posibil, când zilele de învățat se împleteau cu cele de mers pe munte sau petrecut cu prietenii. În campus era o forfotă amestecată cu râsete, mergeam de la un cămin la altul, hai la mine, am primit pachet de la mama și ne strângeam într-o cameră deja aglomerată, dar în care reușeam să ne strecurăm de fiecare dată. Paturi suprapuse, haine aruncate claie peste grămadă, scaune din lemn scorojit, acoperite cu alte haine sau cărți, câte un frigider care scotea sunete ciudate, perdele pătate de mâncare, un reșou improvizat, având cablul topit de la vreo utilizare imprudentă, pervazul plin de cutii și sticle.

Căminele erau și ele restaurate, treptele însă la fel de ciobite. Sunetul ciorilor mi-a amintit din nou de studenție, când învățam zi-lumină în perioada sesiunii. Zarva păsărilor mă trezea la răsărit, din studiul în care rămâneam afundată o noapte întregă.

Seara m-am întâlnit cu un fost coleg și prieten drag. Nu ne mai văzuserăm de ceva timp, schimbarea a trecut peste fiecare dintre noi, însă atunci când i-am trimis mesaj să îi spun că sunt în Cluj, răspunsul lui m-a copleșit deplin: «Prin anii 70 s-a recepționat un semnal din spațiu, numit și semnal UAU după reacția celui care l-a descoperit. Ești semnalul meu UAU». Nu știu dacă ne vom revedea, însă faptul că am povestit câteva ore bune, de parcă nici măcar o zi nu trecuse peste noi, mă face să cred că oamenii, lucrurile și întâmplările cu adevărat bune, nu au termen de garanție și nu expiră niciodată.

A doua zi am ajuns în Parcul Central. Era locul unde îmi plăcea cel mai mult să merg, de multe ori singură. Cel puțin în primele săptămâni, când încă nu mă obișnuisem cu ideea că niciuna dintre prietenele mele nu reușise să intre la facultate în Cluj și m-am trezit singură, într-un oraș prea mare pentru mine.

Am recitit într-o agendă veche ce am scris în urmă cu 25 de ani despre parc:

Știa că locul ei nu este aici. Totul îi părea atât de străin și hidos. Simțea că trăiește într-o lume deformată, în care ea era singurul om normal, dacă se poate spune așa, pentru că normalitatea ea și-o zugrăvise.

Mergea fără să știe unde sau de ce. Picioarele o trăgeau, mai degrabă, iar mersul îi deveni mai apăsat și monoton. Copacii se înălțau falnici și impunători. Pășea pe covorul de frunze moarte și simțea cum piciorul i se afundă din ce în ce mai mult. Un vânticel rece îi pișca fața, iar obrajii începură să se înăsprească.

Se așeză pe o bancă și aștepta parcă să i se întâmple ceva. I se părea cunoscut locul și îndată își aduse aminte că tot aici stătuse și cu Andrei, înainte de examen. Ah, da, Andrei! Ar trebui să-i multumească pentru că a ajutat-o să treacă peste emoțiile examenului. Dar prin cap nu-i treceau nicicum cuvinte de mulțumire, ci mai degrabă reproșuri. Era singura care reușise să intre la facultate în Cluj, însă acest scenariu nu îl luase în calcul.

-        Vom sta împreună la cămin, abia aștept. Vom merge la sală, ne vom face prieteni noi, vom fi studente! chicotea cu Diana, atunci când învățau pentru examen și visau cu ochii deschiși.

Când am recitit aceste rânduri, mi s-a părut ciudat cum reușisem cumva să mă disociez de propria persoană. Poate era modalitatea mea de a face față momentelor acelea de început. Aproape niciodată nu mi-au plăcut începuturile, sunt prea înspăimântată de necunoscut.

Acum, după mai bine de douăzeci de ani, când am ajuns în parc, mi s-a părut atât de luminos și fascinant. Mic, pentru că m-am obișnuit cu dimensiunile din București, însă atât de cochet și familial. Bâzâia de lume ieșită la plimbare, mai ales că avea loc și un eveniment cultural. Cu tarabe de-a lungul aleilor, expoziție de fotografie în vechiul cazino, concursuri pentru copii, camioane de mâncare, artiști care își prezentau picturile și desenele. Clădirea care adăpostea cazinoul a fost construită în anul 1897, iar în perioada interbelică a funcționat Școala de Arte Frumoase. Reabilitarea vechiului cazino și a aleilor parcului a fost terminată abia în 2012, când eu eram demult plecată din Cluj și nu am avut norocul să remarc frumusețea clădirii. Spun asta pentru că nu îmi aduc aminte să o fi admirat, la fel cum am admirat-o acum. Iar emoția pe care mi-a trezit-o parcul este diferită față de emoția cu care îl percepeam pe când eram studentă.

Am urcat apoi la cetățuie, lângă hotel Belvedere, de unde admiram orașul. Îmi plăcea să merg acolo mai ales noaptea, când luminile orașului străluceau ca niște stele și îl transformau în mica mea galaxie. Am recitit și despre asta:

Au urcat scările și au ajuns la monument. S-au așezat tăcute pe o piatră și au privit împrejur. Erau o mulțime de îndrăgostiți care se plimbau și se bucurau de liniștea nopții.

Orașul se întindea tăcut și luminat. Catedrala catolică se înălța impunătoare deasupra tuturor clădirilor. Mai la stânga se vedea Grădina Botanică – o imensă pată întunecată. Someșul se unduia nestingherit prin oraș, plimbându-și apa învolburată, venită de cine știe unde. Câte un tramvai mai tulbura liniștea prin zgomotul metalic al roților. Vântul adia ușor, trecându-și briza prin copaci și foșnindu-le frunzele.

Cerul înnorat mai era cârpit ici-colo de câte un mănunchi de stele. Luna, în al treilea pătrar, își arunca raze către pământ, desenând în jurul ei cercuri concentrice.

Ceasul catedralei bătu ora 23.00. Avea un sunet de orga veche, misterios și înălțător.

D își aprinse o țigară. Suflă fumul și îl zări în lumina becului, precum un nor care se destramă.

De data asta am revăzut panorama orașului ziua. Părea că se topește de la căldură. Tot cu rasuflarea tăiată am rămas și acum. Acoperișurile clădirilor, de un roșu cărămiziu, străluceau în razele soarelui și le asemănam cu niște felii de mere delicioase, din care aș fi vrut să mușc, să le simt gustul. Grădina Botanică se așternea la fel, precum o pată, o plapumă pufoasă. Mai în dreapta am văzut Cluj Arena, noul care îmi sărea în ochi.

Am coborât și am stat la o terasă, lângă Someșul care se unduiește prin oraș. Nu îmi amintesc să fi mers în alte locuri pe când eram studentă, altele decât în campus, unde prețurile erau pentru studenți. Căldura oamenilor însă, a rămas neschimbată. Am simțit aceeași fascinație ca acum aproape treizeci de ani, când m-am hotărât să dau la facultate în Cluj. Eram în liceu, în tabăra Râul Alb din județul Sibiu și am mers într-o excursie de o zi la Cluj. După doar câteva ore, m-am îndrăgostit de oraș. Când am ajuns acasă, le-am spus părinților:

-        O să fiu studentă în Cluj.

-        La ce facultate?

-        Nu știu încă, dar știu că o să merg la Cluj.

Nu m-au crezut, însă câțiva ani mai târziu, m-am instalat acolo. Și au urmat patru dintre cei mai frumoși ani din viața mea de până acum.