Podoabe

 

Creștetul capului îmi încape încă în palmă. Nu mă satur să îl simt. Vlad se cuibărește în brațele mele, lipit. Ajungem să fim ca două scaune de plastic, cu spătar, așezate unul peste altul.

Zulufii ondulați ai Evei, care apar după ureche și se ridică ritmic atunci când doarme. Pare că sunt mișcați de adieri ale aripilor unui înger, care îi veghează somnul. Genele se preling spre pomeți și stau arcuite ca două curcubeie (negre) de-a lungul ochiului.

Îmi place atât de mult mirosul lor. Nu știu dacă aș putea să îl recunosc dintr-o mie, însă acum zic că aș reuși. Uneori îi privesc ca pe două icoane. Care mă liniștesc și alină, îmi dau încredere și îmi întăresc credința.

În wekendul care a trecut, am fost cu ei la un atelier de încondeiat ouă, organizat de o parohie din București. Sunt o persoană credincioasă, însă nu practicantă. Merg destul de rar la biserică și nu țin post. Nu mă laud și nici nu mă blamez pentru asta. Am rămas însă plăcut surpinsă de căldura oamenilor din parohie și relația pe care o aveau unii cu ceilalți. Vorbeau deschis, aveau fețele luminoase, erau săritori, se grăbeau să ajute copiii care se împotmoleau. Pe la mijlocul atelierului, au apărut cu tavi mari de inox, pe care erau așezate multe felii de pâine proaspătă, unsă cu icre. Ce gust divin au simțit papilele mele gustative!

Copiii erau așezați la trei mese lungi, dreptunghilare, dispuse în formă de U. Stăteau pe bănci de lemn, de-o parte și de alta. În primă fază au rămas cu gurile căscate (nu de uimire) și păreau total nedumiriți, atunci când doamna care a susținut atelierul a început să le explice procesul de încondeiere. Eva chiar mi-a mărturisit mai târziu:

-        Mami, nu înțelegeam nimic, nu îmi imaginam ce urmează să fac.

Însă, când au început să lucreze, erau atât de concentrați, nu își ridicau ochii de la oul pe care îl împodobeau. Îl întorceau pe toate părțile, îl răsuceau, mai scoteau vârful limbuțelor și își umezeau buzele, îl apropiau și îl depărtau să vadă unde mai este nevoie de retușare.

Oul este un simbol al vieții, al renașterii. Prin încondeiere, acesta este împodobit cu mai multe simboluri, unele simple, însă pline de încărcătură, altele elaborate, care îți taie răsuflarea.

Am aflat că fiecare simbol desenat, are o însemnătate: liniile duble și spiralele, reprezintă eternitatea; liniile ondulate, ideea de puritate (te duc cu gândul la valuri, apă, care este simbol al curățeniei, al purității); liniile drepte verticale, reprezintă viața (fac legatura între cer și pământ), iar cele orizontale, moartea; linia cu dreptunghiuri, gândirea și cunoașterea. Cei care au dus meștesugul încondeierii la grad de artă, utilizează motive folclorice, precum spicul, soarele, frunza, albina, șarpele, unelte obiecte casnice sau de câmp, precum plugul sau grela, iar ca și o reconfirmare a credinței: crucea (stilizată în tot felul de imagini, în funcție de zona geografică), mânăstirea.

Ouale au fost împodobite de copii cu un instrument de care am aflat pentru prima oară: chișiță. Am citit că bățul chișiței (sau “mânerul”) provine din lemnul lăsat la uscat timp de un an, sârma este din cupru, iar pentru vârful chișiței, se folosește doar tablă neferoasă. În mâinile copiilor, chișița părea a fi pensula celui mai de seamă pictor. Cu creionul, au desenat un model născut din imaginația fiecăruia, apoi pe liniile trasate, au trecut cu chișița și au aplicat un strat de ceară. După ce au terminat, oul a fost vârât într-o oală cu vopsea. Iar dupa ce s-a zvântat puțin vopseaua, oul a fost învârtit pe toate părțile deasupra unui reșou, pentru a se topi ceara. Cu grijă, îl ștergeau cu un șervețel, pentru a îndepărta ceara topită.

La vopsit și îndepărtarea stratului de ceară, au fost ajutați de adulți, iar zâmbetele de la final au fost ale tuturor.