Cetatea Zânelor

 

Sfârșitul trecut de săptămână, l-am petrecut în afara Bucureștiului, în Covasna. La capătul drumului, nu au contat prea mult sutele de kilometri de drum prost, aglomerat, plin de gropi și asfalt vălurit. Important este că am petrecut timpul cu oameni frumoși. Unii pe care îi cunoșteam, alții pe care i-am întâlnit pentru prima dată. Tineri, puțin peste două zeci de ani, veseli, optimiști, care îmi aduceau aminte de zilele demult apuse (mai exact, de ieri). Am închis ochii și am călătorit din nou în timp.

A doua zi de dimineață, m-am trezit în minte cu un vers Am atins cerul cu mâna. Este dintr-o melodie a unui gen muzical pe care nu îl ascult, însă nu-mi dădea pace. A rulat în mintea mea întreaga noapte.

Cerul era de un albastru mat. Din când în când fuioare de nori albi îl străbăteau, de parcă era colbul lăsat în urma căruțelor. Am băut cafeaua în aerul tare, cu susurul apei care trecea pe lângă noi și mierlele care coborau din salcie și ne priveau curioase. Mi se pare fascinant cântecul lor. Cu penele lor negre tăciune, ciocul gălbenuș, două margele de ochi.

Am căutat ce traseu am putea face în zonă. Erau câteva, însă am ales să descoperim Cetatea Zânelor. Cetatea a fost construită în secolul II î.Ch, distrusă pe vremea lui Burebista, apoi reconstruită la sfârșitul secolului I î.Ch și în ultimă fază distrusă și incendiată în timpul primului război cu romanii (101-102). Era structurată pe trei terase, cu un zid de apărare solid, lat de peste trei metri. Este cea mai mare cetate dacică descoperită până acum, în afara celor din munții Orăștiei. Chiar dacă primele cercetări și săpături arheologice au început în anii ‘40, zidurile cetății au ieșit la suprafață 50 de ani mai târziu, în urma unei furtuni din 1995. Natura s-a hotărât să ne ofere o mână de ajutor.

De numele cetății sunt legate numeroase legende și povesti. Aici s-ar fi refugiat Decebal după ce a fost învins de către romani la Sarmisegetuza, sperând că va reuși să strângă o altă armată. Nu este însă nicio dovadă științifică să susțină acest lucru. O altă legendă, spune că aici, în Valea Zânelor, ar fi trăit Ileana Cosânzeana, personaj binecunoscut al basmelor românești, care ar fi ascuns o comoară sub zidurile cetății. Aceasta poate fi descoperită într-o noapte cu lună plină, înainte de ziua Sfântului Ilie și doar de al șaptelea copil al unei familii. Sau că o comoară ascunsă a dacilor, poate fi descoperită o dată la șapte ani, când se deschide o poartă și se luminează drumul spre lada plină cu aur. Poarta stă deschisă o noapte întreagă, până la cântatul cocoșilor.

La tot pasul găsești povești, depinde când (dacă) și cât de mult alegi să crezi în ele.

Cea mai mare parte a traseului se străbate agale, pe un drum forestier, care la un moment dat cotește la dreapta, în pădure. Urmează o pantă care mi s-a părut destul de abruptă, mai ales acum, când condiția mea fizică nu mai este la fel de bună. Simțeam nările cum sunt desfundate de aerul tare. Vântul mai adia din când în când, iar câte o rafală rece îmi mângâia fața. Copacii nu erau înfrunziți. Pământul, încă acoperit de un covor ruginiu.  Din loc în loc apăreau însă mărgele colorate de flori: untișor, rogoz, brebenei, violete. Poate de la ploaia ce urma să vină, poate de la istoria locului, poate de la uimirea mea constantă atunci când sunt în natură, nu știu, însă simțeam o încărcătură inexplicabilă, ca și cum milioane de bobițe mă înconjuraseră și mă conectau din ce în ce mai mult. Simțeam liniștea cum mă învăluie.

Am ajuns la capătul traseului. De pe platoul cetății, se văd depresiunea Târgu Secuiesc, depresiunea Brașovului și toată valea Râului Negru. Nu-i de mirare că dacii au ales un asemenea loc pentru amplasarea unei cetăți, cu atât de multă deschidere și o panoramă care îți taie răsuflarea.

Încercam să îmi imaginez viața lor în cetate, mirosul mâncării, al terciului, supelor, vânatului, lactatelor.

Și podoabele pe care le purtau cu mândrie sau le lăsau la așezamintele religioase, pentru a cere îndurare zeilor.

Cum își construiau colibele rotunde sau ovale, din împletituri de nuiele, lipite cu lut, sau din lemn. Cu hambare de lemn pentru depozitarea alimentelor.

Sau cum prelucrau lutul, din mâinile lor ieșind cu măiestrie vase pe care le uscau la soare sau le ardeau în cuptor.

Cum făureau arme sau unelte agricole prin manevrarea cărbunilor încinși.

Cum își confecționau ciorapii de lână și opincile, ițarii de in sau de lână, mantiile cu glugă, prinse cu câte o fibulă, cămașile, fotele sau fustele femeilor.

Câta viață am simțit acolo! Am atins cerul cu mâna.